La data de 16 septembrie 2026 a fost votată în Camera
Deputaţilor (cameră decizională) Legea Buzoianu. Nicolae Păun a votat în
favoarea acestei legi.
Romii tradiţionali din România au încercat să prezinte
unele amendamente şi proteste împotriva acestei legi, în octombrie anul trecut (2025), dar se
pare că nu romii au fost auziţi de nimeni, ci au fost minţiti şi sfidaţi, ca de
obicei.
Protestul de la Tg Jiu, spre exemplu, a fost denaturat prin rapoarte de presă
false care minţeau despre scopurile reale ale protestului, iar cele trei “consultări” de la Bucureşti, din locaţii
diferite, au fost doar un exerciţiu de sfidare, politizat excesiv, de imagine şi manipulare, din
partea a trei găşti de politicieni nealeşi democratic.
Romii au declarat după “consultările” batjocoritoare din octombrie 2025 că nu s-au simţit deloc auziţi si nu au fost lăsaţi
să vorbească aşa cum şi-ar fi dorit. Ei au fost trataţi fără respect prin
despărţirea comunităţii în trei locaţii din Bucuresti: o adunare la Ministerul Muncii, una la Hotel Intercontinental si alta la parlament. La niciuna nu a aparut Diana Buzoianu.
În loc să li se ofere un forum unic şi unitar, serios, de
discuţie democratică cu privire la ceea ce la vremea respectivă era proiectul
de lege Buzoianu-Manole, romilor li s-a oferit, din nou, minciună, manipulare şi
bătaie de joc, fiind căraţi pe drumuri spre Bucureşti doar pentru capital de
imagine în favoarea unor politicieni imorali.
Legea Buzoianu sau PL-x 227/2026 a fost adoptat de Camera Deputaţilor ieri 16 septembrie 2026.
După adoptare, legea este depusă la secretarii generali ai celor două Camere
pentru perioada în care poate fi sesizată CCR. Cel mai probabil, romii nu vor găsi pe nimeni din sistem, disponibil, care să sesizeze CCR, iar cetătenii nu o pot face direct.
Cine poate sesiza CCR conform legii?
Președintele României;
președintele Camerei Deputaților;
președintele Senatului;
Guvernul;
Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ);
Avocatul Poporului;
cel puțin 50 de deputați;
cel puțin 25 de senatori.
Romii nu se pot baza pe o asemenea sustinere in parlament, deocamdata, deoarece ei inca nu au un grup parlamentar.
Pentru o lege obișnuită, termenul de sesizare a CCR este,
în principiu, 5 zile de la depunerea la secretarii generali; în procedură de
urgență este 2 zile. Această
lege nu pare a fi în procedură de urgență, conform fișei.
Dacă nu
există o sesizare CCR, transmiterea la Cotroceni s-ar putea să aibă loc în
jurul datei de 21–22 septembrie 2026. Art. 77 alin. (1) din Constituțiespune că promulgarea se face în cel mult 20 de
zile de la primire. Astfel, romii încă mai au timp la dispoziţie să
organizeze un protest la Cotroceni sau/ şi să solicite să fie auziţi de
preşedintele ţării. Acesta poare respinge Legea Buzoianu şi chiar poate sesiza CCR, conform legii. Dacă preşedintele va înţelege
că această lege nu este suficient de explicită astfel încât să protejeze
valoarea logodnei, o va respinge.
Romii au mai protestat la Cotroceni împotriva Legii Firea
(Plx 145 de separare a copiilor vulnerabili de familii) în data de 22 mai 2023.
La aceaa dată, preşedinte era Klaus Iohanis şi romii nu au fost auziţi. Nu
se ştie ce va face Nicuşor Dan, este posibil să aibă o atitutine mai raţională
şi să studieze această lege mai cu atenţie. Depinde şi de romi, cum işi vor cere ei drepturile la păstrarea logodnei ca tradiţie moştenită, in virtutea dispoziţiilor art. 8 si art. 10-11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Logodna nu trebuie confundată cu căsătoria, dar va azuzi asta Nicusor Dan? Va auzi CCR?
Dacă romii vor protesta la Cotroceni si anul acesta, cum au protestat impotriva Plx 145, aceştia ar putea să-i explice preşedintelui că Legea
Buzoianu nu diferenţiază suficient intre tradiţia căsătoriei si tradiţia
logodnei, riscând să genereze în mod aberant nişte pedepse de până
la şapte ani de inchisoare şi să confişte darurile de logodnă ca şi cum ar fi plăţi
ilegale pentru aşa-zise “căsătorii forţate”. Acestea trebuie sa fie mai bine definite, fără a risca a fi confundate cu logodna si fără a lasa loc abuzurilor de interpretare rasistă politizată.
Tradiţia logodnei nu implică niciun fel de căsătorie sau relaţie
similară soţilor, deoarece tradiţia nunţii curate (virgine) nu ar mai fi posibilă. Astfel, dacă se oferă salbă de aur sau/ şi inel de
logodnă şi alte daruri de logodnă, acestea nu pot fi considerate “plăţi pentru
căsătoria copiilor” – iar legea trebuie să precizeze aceste diferenţe de o
manieră foarte clară.
În loc să
execute hotărârea, în decembrie 2024 statul a dat din nou funcţii “din oficiu” cum
dădea în anul 1993, de “deputaţi" în “grupul minorităţilor” din
parlament, desi CEDO cerea să transparentizeze si sa democratizeze accesul minoritatilor in parlament prin alegeri libere si nu pe nepotisme. Ba lucrurile
s-au înrăutăţit şi mai mult, deoarece privilegiaţii “din oficiu” de la Partida
Romilor au început să practice şi procese abuzive de tip SLAPP
împotriva candidaţilor romi liberi (2024), care doreau şi doresc să
construiască un grup parlamentar prin alegeri libere, conform Constituţie şi
actualului Drept al Uniunii Europene. Cazul Balaca incepe sa fie discutat in institutiile internationale, reprezentand un statut penibil pentru Romania, un stat cu politici antirome de peste trei decenii.
Tot la nivel UE, legiferarea prostituţiei şi a pornografiei
infantile în unele state membre are tendinţa clară de a influenţa negativ viaţa şi
dezvoltarea copiilor proveniţi din familii deosebit de sărace, din România, inclusiv romi si de alte etnii.
Legea Buzoianu pare că se referă mai mult la familiile stabile,
tradiţionale, cu aur, care practică de milenii căsătoriile pure cu acordul părinţilor şi
logodnele timpurii (sau promisiunea). Promisiunea cu cel puţin un an înaintea
nunţii propriu-zise este o traditie a bunelor moravuri, din cele mai vechi timpuri, în timp ce copiii proveniţi din familii deosebit de
sărace încă nu au acces la hrană, la locuinţe decente, implicit la documente de
identitate, fiind supuşi în continuare unor forme complexe de violenţă, rasism,
exploatare sexuală şi marginalizare socială agresivă. Dar cu toate acestea,
niciun parlamentar nu pare interesat în mod real – prin iniţiative legislative
şi dezbatere naţională reală - de situaţia copiilor României care se confruntă
cu sărăcia extremă şi prin aceasta cu riscul prostituării şi violenţei,
deveinind primele ţinte ale traficului de fiinţe umane transfrontaliere cu
scopul exploatării în alte state membre ale UE.
În timp ce traficanţii de copii par a fi bine
protejaţi, prosperând cot la cot cu şefii lor şi cu presa care
demonizează victimele, familia tradiţională este în continuare atacată agresiv,
iar galbenii şi salbele de aur cadou de logodnă sunt din nou în vizorul
statului spre confiscare, cum erau pe vremuri.
La ce ne-am mai putea
aştepta de la aceşti conducători ai statului care, de peste trei decenii, neagă
accesul cetătenilor la idealurile Revoluţiei din 1989, anulează votul
democratic al cetăţenilor, refuză să execute o hotărâre definitivă CEDO de
peste şase ani şi menţine cu încăpăţânare nişte hotărâri de guvern din anul
1993 – contrare standardelor CEDO şi UE şi refuză să avem un parlament ales
democratic în totalitatea grupurilor sale?
Ce se mai
poate face dacă romii tradiţionali continuă să nu fie auziţi nici de parlamentari şi nici de preşedinte sau guvern?
Dacă Nicuşor Dan va ratifica Legea Buzoianu fără să bage
în seama protestul/ revendicările susţinătorilor familiei tradiţionale, atunci mai
poate fi folosită opţiunea protestatarilor de a se adresa la Înalta Curte de
Casație și Justiție (ÎCCJ) care pot sesiza CCR, pentru declararea
neconstituţionalităţii.
Chiar şi după intrarea legii în vigoare (după publicarea
ei în Monitorul Oficial) la ÎCCJ se poate rezolva situaţia, invocându-se
excepție de neconstituționalitate. În cazul de faţă, conceptul de “constituţionalitate”
impune, desigur, şi o analiză privind obligaţiile României în raport cu dispoziţiile
art. 8, 14, 10-11, 3-4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului precum şi
art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE şi alte legi incidente precum
şi tratate şi convenţii internaţionale din sfera Drepturilor Omului la care
România este parte.
Reclamanţii nu pot sesiza CCR în mod direct, dar prin ridicarea
excepția de neconstituționalitate la ÎCCJ îşi pot apăra cauza. Având în vedere
că romii nu au un grup parlamentar şi niciun partid parlamentar nu le apără
drepturile, metoda Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezintă o formă
realistă de protest şi acţiune raţională, paşnică, onorabilă şi fără violenţă. Atât
instanța de judecată (în cazul nostru ÎCCJ) cât şi procurorul pot sesiza CCR din
oficiu, în cazul oricărei legi care aparare contrară Constituţiei şi
convenţiilor şi tratatelor internaţionale din sfera Drepturilor Omului la care
România este parte.
O altă instituţie care mai poate sesiza CCR direct și din
oficiu sau la cererea persoanelor fizice/juridice, în legătură cu această lege,
ar mai fi Avocatul Poporului. Persoanele interesate pot scrie la petitii@avp.ro
solicitând Avocatului Poporului să sesizeze CCR cu privire la neconstituţionalitatea
Legii Buzoianu (PL-x 227/2026) adoptată de Camera Deputaţilor pe 16 septembrie 2026.
Dacă la ÎCCJ se hotărăște că nu este necesară sesizarea CCR sau CCR consideră că această lege nu încalcă principiile Constituției, atunci o altă cale de a abroga sau modifica această lege este un grup parlamentar al romilor tradiționali-conservatori, care va lupta în Parlament la nivel legislativ, în serviciul comunității conservatoare care va vota un astfel de grup politic sănătos, la următoarele alegeri. Actuala reprezentare parlamentară a romilor este sub orice posibilă critică.
Cine blochează la Camera Deputaților corectarea OG 26/2000 prin PL-x
763/2023?
Proiectul de lege PL-xnr. 763/2023, inițiat pentru corectarea unor grave probleme ale OG nr. 26/2000
privind asociațiile și fundațiile, zace în Parlament din 2023. Între timp,
problemele pentru care era necesară intervenția legislativă continuă să producă
efecte asupra societății civile rome, asupra organizațiilor romilor, hâdârilor,
rudarilor şi ale altor etnii.
PL-x nr. 763/2023 se aflăîn procedură parlamentară din 2023, fără ca problema legislativă pe care
încearcă să o rezolve să fi fost soluționată. Legea ar fi trebuit sa fie
finalizată şi să fi intrat în vigoare de dinaintea alegerilor parlamentare 2024
(conform solicitării Curţii Europene a Drepturilor Omului). Senatul a adoptat
legea in data de 14 decembrie 2023 şi a transmis-o
la Camera Deputaţilor în aceeaşi zi, doar că din acea zi legea stă blocată in 2026.
Două
întrebări cruciale survin, din gravitatea acestei situaţii: (1) Cine blochează
Plx 763/2023? (2) Cu ce se ocupă cele două comisii “pentru drepturile omului »
din Senat şi din Camera Deputaţilor, având în vedere că Hotărârea CEDO în cauza
Cegolea se referă strict la Drepturile Omului şi cauza este marcată drept “complexă”
şi încă neexecutată de România?
Foto (2017-2022) jud. Bacau Cartier Izvoare Bacau dupa 27 de ani de promisiuni false cu privire la Locuinte Sociale, dupa ce acesti romi vulnerabili au fost stramutati fortat din locuinte proprii in garaje din mediul urban fara ferestre, fara curent electric, fara apa, fara canalizare, fara posibilitatea de a obtine documente de proprietate si implicit documente de identitate. Barbatul cu tricou alb de langa gard este Vasile Fieraru, un activist politic rom din zona care s-a implicat voluntar, ani la rand, incercand sa ajute aceasta comunitate sa isi obtina documentele de identitate si a putea gasi oportunitati de scolarizare, calificare profesionala si integrare in munca. In loc sa fie sprijinit in eforturile sale voluntare, Vasile Fieraru a fost atacat in mod agresiv si grosolan de Partida Romilor si Nicolae Paun in numeroase dosare SLAPP, similare atacurilor desfasurate impotriva activistului Balaca Didinant.
Una dintre consecințele
deosebit de grave ale acestui blocaj legislativ legat de Plx 763/2023 privește negarea în continuare
a accesulului asociațiilor la statutul de utilitate publică. Pentru
organizațiile societății civile care încearcă să obțină pe bunădreptate acest
statut, cadrul actual defect ridică probleme serioase de transparență,
predictibilitate și acces efectiv la procedură. Practic, asociaţiile romilor cum ar fi cele din Forumul Asociaţiilor Rome din România (FARR) care solicită acest statut,
sunt respinse pe bandă rulantă, automat, de ani de zile, din cauza unor condiţii contrare convenţiilor şi
tratatelor europene, pe care statul român le-a stabilit în mod fix din anul 1993,
neschimbate nici până astăzi.
Această persistenţă în blocare a societăţii
civile a cauzat enorme neajunsuri întregii societăţi naţionale şi europene, multietnice:
lipsa de eficienţă a distribuirii fondurilor publice în teren în coloniile
aflate în cele mai mari crize umanitare, emigraţia problemelor sociale spre
Franţa, Germania, Spania, Italia şi alte state europene, persistenţa traficului
de influenţă şi a conflictelor de interese, scăderea participării şcolare şi
democratice, creşterea rasismului instituţionalizat, creşterea abandonului
şcolar, creşterea criminalităţii, scăderea capacităţii societăţii de educaţie
şi reeducare publică a persoanelor şi grupurilor deviante, creşterea analfabetismului,
a consumului de droguri, creşterea conflictelor intra- şi inter-etnice,
creşterea violenţei, scăderea încredererii în instituţiile publice şi altele.
În cazul organizațiilor
romilor, problema este cu atât mai sensibilă cu cât accesul la reprezentare parlamentară
și la resurse publice trebuie să se bazeze pe criterii obiective,
transparente și verificabile, nu pe relații privilegiate cu autoritățile guvernamentale
sau cu structurile politice. Romii care au candidat liber pe listele unor
partide politice sau independenţi la alegerile parlamentare din 2024 s-au
confruntat cu competiţie ilegală din partea unor structuri de guvern numite „din
oficiu” conform altor regulamente electorale şi de cheltuire a banului public.
Astfel, „statul cu două viteze” pe de o parte se laudă că este condus de o
echipă „pro-europeană” în schimb, în practică, acea echipă insistă cu
încăpăţânare să calce în picioare principiile elementare ale competiţiei
electorale şi separaţiei puterilor în stat.
Cum protestele şi scrisorile
deschise nu au niciun efect în faţa nesimţirii şi lipsei totale de respect pentru
cetăţeni, o întrebare crucială se adresează instanţelor de judecată din România
precum şi în direcţia CEDO şi CJUE : Dacă romii au candidat şi au participat activ
pe listele unor partide politice clasice constituite conform legii partidelor
politice nr. 14/2003, atunci de ce guvernul insistă să le interzică accesul acestor romi la
Grupul Minorităţilor din Parlament "din oficiu" printr-o
hotărâre de guvern nr. 137 din anul 1993 sau/si HG 589/2001?
Interpretarea dispoziţiilor art. 62
alin.(2) din Constituţie este vădit eronată, deoarece acest articol nu poate
nega articole din aceeaşi Constituţie, cum ar fi art. 36-37 referitoare
la dreptul de a alege şi de a fi ales.
Mai mult, sintagma „o singură organizație” nu înseamnă că aceasta nu mai este aleasă democratic și „din oficiu” este aleasă de Guvern, în loc să fie aleasă de cetățenii grupului etnic reprezentat. Dacă asociațiile care intră în alegeri sunt NE-guvernamentale, atunci de ce le alege Guvernul de trei decenii prin OG 137/1993 si HG 589/2001 și nu cetățenii etniei respective? Cum se comportă această situație în raport cu art. 2 TUE? Dar cu art.7 TUE? Cum respectă statul „drepturile minorităților naționale” dacă, în fapt, de trei decenii, le interzice grosolan acestora să își aleagă democratic propriii lor reprezentanțiîn Parlament?
Şi atunci, ce cadru legal mai stă în
picioare? O întrebare şi mai urgentă este în ce măsură mai respectă România
eligibilitatea de a fi in UE, în raport cu Criteriile de la Copenhaga care includ cerintaexpresă ca un stat european să aibă un parlament ales democratic? Culmea
paradoxului, o parte din autorii hotărârilor de guvern anti-romi HG 137/1993, HG
589/ 2001, HG 1175/ 2001 sunt astăzi „europarlamentari”. Cu ce „obraz”
se mai pot prezenta aceşti indivizi în funcţii europene, când ei sunt tocmai
autorii acestor blocaje deosebit de grave puse insistent, grosolan, de peste trei
decenii, în calea democraţiei şi a drepturilor fundamentale? Desigur, unul foarte gros. Cel mai probabil partidele implicate nu vor răspunde acestor întrebări, nici figurile istorice post-decembriste Adrian Năstase, Vasile Dîncu, Vacaroiu, Melescanu, Hrebenciuc, Cozmanca, Ecaterina Andronescu, şi
nici cei din jurul lor care mentin insistent aceste Hotărâri de Guvern dezastruoase,
aplicate până astăzi, dar în mod cert generaţiile viitoare vor avea aceste
răspunsuri.
"Discriminare în legătură cu dreptul de a candida la alegerile parlamentare și lipsa controlului judecătoresc cu privire la îndeplinirea unei condiții de eligibilitate care dezavantajează organizațiile minorităților naționale care nu sunt încă reprezentate în Parlament."
Art. 14 Interzicerea Discriminarii "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, cum ar fi, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
Art.3 Dreptul la Alegeri Libere "Înaltele Părți Contractante [ statele care semnează] se obligă să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere, cu vot secret, în condiții care să asigure libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ."
Problema nu poate fi
privită separat de Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Cegoleav. Romania, cererea nr. 25560/13, devenită definitivă în iulie 2020. În această hotărare, Curtea
a constatat încălcarea Convenției în legătură cu tratamentul discriminatoriu
aplicat unei organizații a unei minorități naționale și cu lipsa unor garanții
efective împotriva arbitrariului în aplicarea criteriilor relevante. În temeiul art.46din Convenție, România are obligația de a executa hotărârea, inclusiv
prin adoptarea, acolo unde este necesar, a unor măsuri generale capabile să
prevină repetarea încălcării constatate de Curte.
O hotărâre definitivă a CEDO nu se încheie odată cu pronunțarea ei. Statul trebuie să elimine mecanismele legislative și administrative care au permis încălcarea constatată.
Dar in loc ca aceste probleme să fie rezolvate rapid și transparent, PL-x nr. 763/2023 a rămas blocat în Parlament, iar Legile electorale nu par a se fi deschis spre amendare/ corectare. Iar între timp au avut loc alegerile parlamentare din 2024, fără ca problema structurală ridicată de cauza Cegolea să fie, sub nicio formă, soluționată în mod satisfăcător.
Întrebarea devine, prin urmare, una urgentă: Cine împiedică adoptarea unei corecții legislative necesare și de ce?
Nu este suficient ca Parlamentul să adopte strategii (aberante) privind "incluziunea romilor" sau să declare sprijin pentru societatea civilă. Executarea unei hotărâri CEDO presupune rezultate legislative și administrative concrete.
Atunci când un proiect menit să corecteze un asemenea cadru (cum ar fi OG 26/2000 ce ar trebui abrogata cu totul conform avizului) rămâne ani de zile în procedură, este legitim să cerem public explicații:
Care comisie are ACUM în lucru Plx 673/2023?
Care este stadiul real al proiectului?
Ce amendamente sau obiecții împiedică adoptarea lui?
Cine a solicitat amânarea?
Și, mai ales, când intenționează Parlamentul României să își îndeplinească obligațiile care decurg din art. 46 din Convenție?
Problema nu mai este doar una de tehnică legislativă, ci este o problemă de stat de drept, egalitate de tratament și executare efectivă a hotărârilor CEDO. Iar atunci când consecințele sunt suportate în mod repetat de organizații și activiști ai unei minorități naționale, combinate cu acţiuni de tip SLAPP ale guvernului împotriva cetăţenilor, atunci întrebarea despre cine blochează reforma devine una de interes public.
#Plx763_2023
(*Corectarea urgenta a OG 26/2000 si transparentizarea accesului la statutul
"de utilitate publica" sau abrogarea statutului "de utilitate
publica" avand in vedere ca toate asociatiile non-profit si
non-guvernamentale sunt utile si necesare statului democratic)
#Organizatii_Non_Guvernamentale realmente NON-guvernamentale
(*Respectarea art. 8, 10-11, 14, 46 CEDO, Protocolul nr.12 CEDO, art.21 din
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 2, 7 TUE si
non-imixtiunea guvernului in ONG-uri! Altfel, de ce le mai numim
"non-guvernamentale"?! )
#Legi_Electorale corecte
(*TOATE trebuie amendate conform art. 8, 10-11, 14, 46 CEDO, Protocolul nr.12
CEDO, art.21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, art. 2, 7
TUE si alte legi incidente)
#Legea14_2003 a partidelor politice
(*Abrogarea art.8 alin. 4 si altele - astfel incat sa nu se mai confunde abuziv
un ONG cu un partid politic!)
#Legea334_2006 de finantare a partidelor si campaniilor electorale
(*Amendarea astfel incat ONG-urile etnice sa nu mai cheltuie bani din agentiile
se stat/ guvernamentale in campaniile electorale ale partidelor politice!
Respectarea separatiei puterilor in stat, art.2 TUE si alte legi incidente ! )
#Legea115_2015 a alegerilor locale
(* Necesita cel putin 105 modificari pentru corectare minim rezonabila conform
standardelor CEDO si UE si alte legi incidente)
#Legea208_2015 a alegerilor parlamentare
(*Necesita cel putin 113 modificari pentru corectare minim rezonabila conform
standardelor CEDO si UE si alte legi incidente)
#HG589_2001 , #HG1175_2001 , #HG137_1993
* Trebuie urgent abrogate deoarece incalca art. 8, 10-11, 14, 46 CEDO,
Protocolul nr.12 CEDO, art.21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene, art. 2, 7 TUE si alte legi incidente)
Incetarea Ordinelor Ministerului Educatiei referitoare la "recomandarea
pentru romi" (adeverintele de etnie) pentru accesarea "locurilor
speciale" in licee si facultati.
Toate aceste Ordine MEN au incalcat si incalca dispozitiile art. 8, 10-11, 14,
46 CEDO, Protocolul nr.12 CEDO, art.21 din Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene, art. 2, 7 TUE si alte legi incidente: Ordinul MEN nr.
3577/1998; nr. 5083/26.11.1999; nr. 3294/01.03.2000; nr. 4542/18.09.2000;
.....nr. 6060/29.08.2025 !
Calendarul pentru 2026 spune explicit modul in care statul roman incalca grav standardele CEDO si Dreptul Uniunii: "Până la 12 iunie
2026: Eliberarea recomandărilor scrise de apartenență la etnia rromă. NOTĂ:
Recomandările scrise vizând apartenența la etnia rromă pot fi eliberate și
Online. În această situație, recomandarea este transmisă, prin e-mail, unității
de învățământ din care provine candidatul, în format pdf., având semnătura
electronică a emitentului. Răspunderea pentru autenticitatea și conținutul
recomandării revine atât organizației rromilor, care o emite, potrivit
statutului și procedurilor interne proprii cu privire la eliberarea
recomandării, cât și părintelui reprezentantului legal al elevului care
solicită eliberarea unei recomandări de apartenență la etnia rromă"
In baza acestor precizari ale Ministerului Educatiei, se va solicita un audit pentru verificarea:
(1) cadrului legislativ in baza caruia Ministerul solicita astfel de documente
de certificare a etniei rome;
(2) criteriile de eligibilitate in baza carora tertii (inclusiv entitati
electorale inscrise la AEP) au fost inzestrate cu dreptul/ folosul de a emite
astfel de documente de etnie
(3) clasificarea tuturor emitatorilor de adeverinte de etnie in raport cu
statutul lor electoral direct interesat in atragerea de membri
(4) explicitarea RASPUNDERII asa cum o precizeaza Ministerul in sarcina
tertilor care emit aceste documente de etnie
(5) alte elemente de audit care tin exclusiv de dispozitiile art. 8, 46 CEDO,
Protocolul nr.12 CEDO, art.21 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii,
art. 20, 46 din Constitutia Romaniei, OG 137/2000, OG 31/2002 si art.2, 7 TUE.
Dreptul la liberă auto-identificare etnică: piatra de temelie a protecției
minorităților
Există un principiu fundamental al protecției minorităților, care
trebuie așezat în centrul dezbaterii publice: dreptul fiecărei persoane la
moștenire etnică (art. 6, 46 din Constituție), în completarea dreptului la
auto-identificare etnică (art. 8 CEDO). Cele două norme sunt esențiale și se
completează una pe cealaltă, în slujirea drepturilor fundamentale, din cel
puţin două motive:
1. Dacă ne referim exclusiv la art. 8 CEDO, se poate ajunge, în mod eronat,
la interpretarea unei „libere alegeri a etniei” fără a ține cont de moștenirea
etnică (ce include rasa), precum în cazul alegerii libere a unei religii saua
unei ideologii politice. Semnul egal între cele două alegeri nu poate fi plasat
în mod forţat, deoarece ar distruge o parte importantă a adevărului natural.
2. Art. 46 din Constituție este precum art. 14 din CEDO: trebuie
întotdeauna raportat la un drept explicit. Art. 46 din Constituție spune că
„dreptul la moștenire este garantat”, iar prin raportare la proprietatea
privată se înțelege că moștenirea proprietății private este un drept garantat,
însă prin raportare la art.6 din aceeaşi Constituţie semnifică dreptul de
moştenire asupra identităţii rasiale/ etnice. În cazul moștenirii genetice,
rasiale, etno-culturale aşadar etno-identitare, aceasta nu reprezintă o
alegere, ci un dat existent la naștere. Ceea ce alege individul să facă
ulterior cu propria moștenire este un alt drept, distinct. Alegerea ulterioară,
de a păstra sau a abandona parţial acea moştenire etno-identitară nu poate nega
sau anula existenţa moştenirii la naştere.
Exemplu: un copil se naşte într-un sat din China, într-o familie
tradiţională chineză, de generaţii întregi numai chineze. Moştenirea
etno-identitară a copilului este, aşadar, chineză, iar aceasta este garantată.
După vârsta de 18 ani, se mută în Japonia, renunţă la o parte din moştenirea sa
chineză (culturală) şi îmbrăţişează o parte din cultura japoneză. Acest lucru
nu anulează moştenirea sa chineză şi nici dreptul său la moştenirea etno-identitară
completă chineză. De asemenea, abandonarea parţială a moştenirii nu presupune o
posibilitate de abandon total al moştenirii, deoarece setul etno-identitar
conţine elemente fluide care pot fi schimbate prin voinţa umană, precum şi
elemente care nu pot fi schimbate. În acest context, ceea ce a păstrat din
China rămâne un drept garantat în baza moştenirii, în timp ce ceea ce a
îmbrăţişat prin liberă alegere în Japonia devine un bun dobândit.
Astfel,
existenţa moştenirii chineze este garantată, în sfera dreptului la moştenire,
iar partea de identitate culturală dobândită prin liberă alegere este garantată
prin legile care aprobă libera alegere a persoanei. Subiectul din exemplul dat este
moştenitor (fără alegerea sa) doar în raport cu China, iar tot ceea ce a
adoptat ulterior din Japonia este, din toate punctele de vedere, un bun
dobândit prin libera sa voinţă şi prin munca sa, recunoscut de legile din
spectrul bunului dobândit prin liberă alegere. Astfel, porţiunea de moştenire poate fi identificată distinct în raport cu
porţiunea de dobândire prin liberă alegere.
Mergând mai departe, pe aceeaşi idee, avem exemplu următor, comparativ: dacă
avem (1) un rom care vorbeşte fluent limba romani, învăţată în familie,
păstrează tradiţiile şi le respectă şi (2) un altul care şi-a abandonat limba
şi tradiţiile, criticându-i chiar pe cei care le păstrează drept „înapoiaţi” „inculţi”
sau chiar şi alte insulte mai grave, atunci întrebarea nu este doar care dintre
ei are strămoşi romi (moştenire), ci şi cine mai poate reprezenta legitim
comunitatea.
Dacă primul îşi recunoaşte, îşi păstrează şi îşi apără tezaurul
moştenit, iar celălalt îşi respinge moştenirea şi o dispreţuieşte, atunci se ridică întrebarea: în baza cărui
criteriu ar putea cel de-al doilea să-l reprezinte pe primul?
De asemenea, şi
următoarele întrebări sunt importante: dacă cineva renunţă la moştenire, în mod
vădit, mai are legitimitatea morală şi legală să şi-o ceară înapoi, de la
comunitatea abandonată (şi chiar atacată), ori de câte ori simte nevoia de a-şi
asuma unele foloase personale din aceasta? Practic, de câte ori pe zi, sau pe
an, ar putea cineva să renunţe la o moştenire şi să se răzgândească, şi cu ce
efecte asupra celorlalţi care demonstrează o stabilitate etno-identitară permanentă,
continuată din bunici şi părinţi, fără întreruperi şi de neclintit?
Indicatorul auto-identificării etnice pozitive în raport cu etnia moștenită,
acceptată, asumată public şi continuată fără întreruperi, din generaţie în
generaţie, este în mod evident criteriul cel mai direct verificabil, imposibil
de falsificat şi implică asumarea nu doar a avantajelor și foloselor care
decurg din apartenenţa etnică respectivă, ci și, concomitent, asumarea unei
responsabilități şi riscuri privind greutăţile de conservare într-o lume
diferită, deseori ostilă în faţa diversităţii etnice. De asemenea, asumarea
continuă, stabilă, şi transmiterea mai departe a tezaurului etno-identitar
moștenit implică un risc asumat atât de generaţiile trecute, cu intenţia vădită
de a fi asumat şi de generaţiile viitoare, ceea ce implică o legitimitate în
sine, privind identitatea şi dreptul la viaţă privată, de familie şi de asociere
liberă. Această realitate verificabilă ştiinţific, prin măsurători imposibil de
falsificat, nu se poate limita la o „adeverință” emisă de un terţ, ci în baza
dispoziţiilor art.8 din Convenţie se exprimă printr-o declaraţie pe proprie
răspundere, complet liberă de sarcini sau datorii la vreun partid politic,
guvern sau broker etno-electoral.
ÎN CE AR MAI PUTEA CONSTA DREPTUL LA MOŞTENIRE ÎN RAPORT CU CONSERVAREA
PATRIMONIULUI ETNO-IDENTITAR ŞI CULTURAL DACĂ TOTUL TREBUIE SĂ FIE NOU, UNIFORMIZAT,
STANDARDIZAT ŞI LIMITAT DOAR LA IDEOLOGIA POLITICĂ DE STÂNGA?
Dezbatrea publică, de ani de zile, cu privire la uzurparea de calităţi
etnice cu scopul de a-şi atrage foloase etno-instituţionalizate şi
etno-financiare instrumentalizate politic, continuă în paralel cu Jurisprudenţa
CEDO, CJUE şi a ÎCCJ în privinţa drepturilor omului ca sferă eligibilă (Chiar
prioritară) în Dreptul Uniunii (obligatoriu în România, nu opţional).
Cauza acestei dezbateri nu este pur teoretică, ci are scop practic, din cel
puţin două puncte de vedere:
Se răneşte/ demonizează în perpetuitate şi se
marginalizează în mod ostil şi injust grupul etnic real (autentic) prin stereotipul
forţat că romii nu ar dori „să se integreze”, prin „integrare” sugerându-se
deseori o renunţare totală, cu totul imorală, la identitate etno-culturală şi
Costurile sociale generale ale acestei represiuni etnice – atât la nivel
naţional cât şi la nivel european: măsurile antiromi din România – deloc accidentale
ci atent orchestrate şi puse în aplicare de stat, prin conducătorii săi din
ultimele trei decenii, prin diverse HG-uri deosebit de vătămătoare – afectează nu
doar siguranţa publică în România, ci şi pe cea a altor state din afara
graniţelor. Din lipsa acută de oportunităţi şi şanse egale, în prezenţa
rasismului (hrănit generos de presa de stat, cu impunitate) şi din cauza statutului
social în general ignorat ba chiar marginalizat intenţionat, mulţi romi nu au
putut găsi alte soluţii de supravieţuire decât în moduri mai puţin plăcute
pentru restul societăţii. Lipsa
educaţiei legale, de asemenea, în societate, supune unor riscuri cetăţenii de
orice etnie (inclusiv romii) ei neavând habar ce este legal şi ce este ilegal.
Cu privire la conservarea limbilor regionale şi a dialectelor şi
regionalismelor autentice, asistăm la abandonarea unor tezaure etno-culturale
care nu au fost niciodată recunoscute de stat (ex. hâdârii) sau recunoscute eronat (ex. rudarii) în timp ce statul a părut
mai degrabă interesat să clasifice grupurile etnice în bresle de meserii de
odinioară, poziţionându-le ca un fel de „sub-grupe etnice”.
Castele reale de romi (sub-grupele etnice ale grupului etnic al
romilor) arată astăzi mai degrabă cu nişte «sindicate» sau bresle de meserii,
în loc să arate adevărul lor etnic fundamental. Acele meserii, odinioară, erau componentele
unui model economic sclavagist ce reflecta, ca orice model economic, un regim
politic specific. Aceste clasificări nu mai aveau ce să caute în "Anexa" recensământului
din 2021-2022, deoarece:
Căldărarii făceau căldări/ vase de toate tipurile
inclusiv instalaţii mari ale industriei vremii,
Spoitorii vopseau,
Băieşii se
ocupau de minerit,
Lăieşii spălau („a lăia” înseamnă a spăla),
Cocalarii
prelucrau osul şi confecţionau diverse obiecte, precum piepteni, clame şi
nasturi,
Ciurarii confecţionau ciururi, site şi perii, la fel cum Bidinarii faceau bidinele (de vopsit)
Fierarii şi Loharii
lucrau fierul şi potcoveau caii, făceau arme şi unelte necesare agriculturii,
Zlătarii lucrau în aur şi alte metale fine şi pietre preţioase,
Boldenii se ocupau de incaltaminte,
Lăutarii cântau
cum cântă şi în ziua de astăzi,
Geambaşii se ocupau de cai cum se ocupă şi
astăzi,
Ursarii dresau urşii pentru a distra protipendada vremii şi aşa mai
departe
Cărămidarii făceau cărămizi
Vătraşii erau robi de vatră (nu aveau voie să circule liber) !
Aceste simple meserii ale vremurilor trecute sau îndeletniciri, multe dispărute, odată cu regimurile sclavagiste distruse de revolutii, nu pot defini în totalitate o identitate etno-culturală, ci numai o foarte mică parte din aceasta.
Analizând aceste liste de meserii, se observă, pe de o parte, că aceste
clase muncitoare asigurau prin munca lor o parte esenţială a funcţionării
statului, în timp ce protipendada şi boierii vremii se îmbuibau din munca lor,
iar pe de altă parte că tocmai aceste clase de muncitori, tratate atât de
degradant în trecut, sunt astăzi acuzate că „nu vor să muncească”. Acest
stereotip modern nu poate fi desprins de istoria robiei şi de moştenirea
socială a acesteia, inclusiv de nostalgia vechilor raporturi de putere. Se
remarcă astfel o profundă nesimţire transgeneraţională în reproşul stereotipic
adresat romilor că nu mai vor „să muncească”, fără a se recunoaşte, încă, nici
în zilele noastre, dreptul lor la un tratament egal, la demnitate şi la celelalte
drepturi fundamentale.
Dar inclusiv lista meseriilor de odinioară (meserii tratate ca „etnii” în
actualul NELM, eronat) este incompletă: nu mai regăsim bresle şi ocupaţii
istorice precum zlătarii, militarii, vracii, ganitele şi vrăjitoarele, precum şi multe alte
îndeletniciri asociate unor competenţe superioare, cunoaşteri şi forme de prestigiu
deosebite. Nu discutăm doar despre dispariţia unor denumiri, ci despre
pierderea unei părţi din memoria ocupaţională şi socială a romilor. Eliminarea
sau marginalizarea acestor repere contribuie, fără îndoială, la ruperea
generaţiilor tinere de propria istorie, de modelele de excelenţă, de demnitate
şi de respect de sine.
S-a considerat, de către stăpânii vremurilor, că romii trebuiau să rămână
cu ceea ce era mai rău şi mai urât despre ei, pentru a putea fi demonizaţi şi
criminalizaţi, iar restul societăţii să-şi piardă empatia şi simpatia faţă de
ei. Ce se întâmplă cu o populaţie izolată, lipsită de sprijinul moral al
majorităţii? Devine mai uşor de victimizat, exploatat şi abuzat. Iar când
majoritatea reacţionează empatic la schingiuirea unui grup vulnerabil,
abuzatorii sunt puşi mai repede în faţa răspunderii şi îşi pierd poziţiile de
putere. De aceea, menţinerea ostilităţii publice faţă de romi a fost
dintotdeauna un instrument al perpetuării abuzului. De ce făceau stăpânitorii aşa ceva? Poate pentru a ascunde lacrimile victimei torturate, pentru a arăta o imagine publică demonică a victimei şi a elimina posibilitatea apariţiei milei din public şi a vreunui apărător al victimei. Publicul era menţinut în nesimţire, printre altele, prin folosirea căştii cu coarne de fier, să dezvolte teamă, repulsie şi ură faţă de victimă, publicul să vadă nu o victima torturată ci un demon periculos. Publicul astfel nu mai sărea în ajutor victimei, privind la faţa sa rănită şi plină de lacrimi, ci faţa victimei era acoperită, cu viclenie, mascată în altceva. Ce regim politic mai demonic, mai criminal şi mai extremist decât aşa ceva, poate fi imaginat?
Mihail Kogălniceanu, eliberatorul de robie al erei, a relatat în discursul
său de la Academia Română din aprilie 1891 că, în tinerețea sa, pe ulițele
Iașului văzuse oameni purtând lanțuri la mâini sau la picioare, iar unii purtau
„coarne de fier” prinse de frunte și legate cu colane în jurul gâtului. Textul este reprodus și în ediții digitalizate ale lucrărilor lui
Kogălniceanu, precum și în cercetări contemporane despre robia romilor.
Fosta cască de fier, cu coarne, a fost înlocuită, în vremurile noastre, cu
presa rasistă, care, indiferent de incidentul cu romi, criminalizează de-a
valma atât agresorii cât şi victimele, deopotrivă, negând dreptul victimelor la
empatie publică. Vedem manifestări publice online antrenate de presă, spre exemplu în cazul funeraliilor unor victime rome ucise: acei jurnalişti fac un întreg spectacol
peiorativ din aceste funeralii, iar publicul este încurajat să emită reacţii
antirome generice, să celebreze moartea şi să strige violent contra "ciorilor” postând
în comentarii scaune electrice, pistoale, cuţite, figuri care scuipă, care
ameninţă cu moartea, cu tortura. Exemplele "moderne" abundă, sub privirile mai
degrabă pasive ale autorităţilor teoretic competente să aplice legile în
vigoare.
Legile da, există, sunt foarte
bune şi suficiente în cele mai multe cazuri, însă aplicarea lor lasă deseori de
dorit, poate tocmai din cauza unui rasism antirom activ, violent în natura sa,
în cazul chiar a unor angajaţi ai Ministerului de Interne şi Ministerului
Justiţiei. Standardele CEDO şi ale UE par a găsi numeroase zone de
impermeabilitate deosebit de solidă în România, din motive care nu ţin
întotdeauna de limitele instituţionale sau de lipsa inteligenţei profesionale,
ci pur şi simplu din cauza rasismului antirom exprimat explicit de unii
angajaţi ai sistemului. Subiectul constituie un subiect în sine, de interes
naţional şi european, şi cel mai probabil va face parte din dezbaterile guvernelor,
ale ÎCCJ şi CSM din următorul deceniu.
Un element cu potenţial mai îngrijorător decât discursul presei
rasiste, care alimentează stereotipurile antirome în mentalul colectiv naţional
(chiar şi în cazul unor angajaţi din ministere relevante, aşa cum precizam mai
sus), este faptul că niciun membru al vreunui parlament sau guvern
post-decembrist nu a pus pe ordinea de zi, în mod efectiv, problema gravă a
romilor din România - măcar din respect pentru
principiile unui stat civilizat, dacă nu din solidaritate faţă de romi, sau
măcar faţă de tinerele genraţii, aşa cum s-a implicat Kogălniceanu. Ci au
asistat, cu toţii, ba chiar au profitat direct sau indirect de măsurile HG137/1993 respectiv HG 589/2001, HG 1175/2001 etc. prin care romii au fost şi sunt în continuare trataţi
ca o simplă masă de manevră a unicului partid de guvernare PSDPNL,
interzicându-li-se să îşi aleagă democratic propriul reprezentant în parlament,
dintre mai mulţi candidaţi din etnie. Este cazul discriminării tuturor
minorităţilor etnice, dar în cazul romilor efectele sunt net mai grave, din
motivele prezentate în continuare.
Dacă nici statul în totalitatea liderilor lui trecători, de la o eră electorală
la alta, nici CEDO şi nici UE nu au fost în stare, în ultimii măcar 20 de ani,
să elibereze romii de aceste probleme evidente, create în anii 90 cu
premeditare, menţinute cu încăpăţânare până în ziua de astăzi, având in vedere
cât de uşor se poate îndrepta o lege defectă, înseamnă că nivelul degradării politico-morale
a societăţii a ajuns la un nivel mai greu de reparat, iar în aceste condiţii
romii nu vor mai aştepta salvarea de la alţii, ci de la ei înşişi, formân un
grup parlamentar care să le apere efectiv drepturile, de o manieră cât mai
loială şi serioasă. Nu de o manieră iluzorie şi teoretică, ci de o manieră cât
mai practică, verificabilă şi constantă.
De mai bine de trei decenii, a fost cauzată, cu premeditare, o fractură vătămătoare
între administraţia statului şi grupul etnic real, autentic, al romilor. S-a
încercat „formarea” unor romi artificiali – pe baza unei înţelegeri eronate asupra
conceptului de „integrare” înţeles de unii ca similare totală - şi a unei limbi
alienate, standardizate, dar acest plan, din fericire, a eşuat complet. Una
dintre dovezile acestui eşec este şi Declaraţia de la Rânca a rudarilor (17iulie 2025). Practic, deşi statul a a pus rudarii în rândul romilor, în NELM, totuşi rudarii declară că ei nu sunt romi, ci o subgrupă etnică distinctă a românilor, iar nimeni nu-i contrazice, mai ales romii: ştim de sute de ani că rudarii nu sunt romi, ci ei sunt o altă etnie.Deci, atât rudarii cât şi romii spunem că rudarii nu sunt romi, însă guvernul insistă, chiar şi prin HG nr 143/2022să aşeze rudarii printre romi: „rom (Rom, Argintar, Băieş, Bidinar, Boldean, Căldărar, Fierar, Gabor, Geambaş, Lăutar, Rudar, Spoitor, Ursar, Vătraş)”....
Aşa cum grupul etnic a supravieţuit secolelor de provocări deosebit de dure,
tot aşa a supravieţuit şi acestor experimente moderne. Şi va mai supravieţui şi
altor provocări, dacă va mai fi necesar. Guvernanţii actuali insistă în continuare că rudarii ar fi romi, în timp ce
unii beneficiari imorali ai acestor reguli deja spun la TV, fără nicio ruşine, ca lor nu le mai ajunge „patru lei de ţigan” – dorind să profite tot mai
mult de situaţia actuală vătămătoare demnităţii şi sănătăţii romilor.
Totuşi, prin
acţiunile onorabile ale prințului Șerban Dimitrie Sturdza şi ale celor din
suita sa, rudarii au acum şansa de a lupta oficial pentru recunoaşterea
identităţii lor auto-declarate, conform dispoziţiilor art. 8 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, nicidecum de a mai fi clasificaţi forţat drept
romi. Când vor reuşi, încă nu se ştie, dar este util că se fac paşi
importanţi în direcţia corectă.
În mod similar, romii au
făcut şi fac, în ultimii ani, paşi foarte importanţi înspre formarea unui grup
parlamentar. La ultimele alegeri parlamentare, din anul 2024, în ciuda tuturor
atacurilor din partea Partidei Romilor, peste 60 de romi au
candidat democratic, liber, atât pe listele unor partide politice suveraniste
cât şi independenţi.
Având în vedere resursele limitate, atacurile Partidei Romilor, drepturile
inegale, ostilitatea unor factori guvernamentali, candidaţii
romi liberi nu au reuşit din prima să formeze grupul parlamentar mult dorit şi
atât de necesar grupului etnic, dar s-a realizat un lucru deosebit de important: s-a dărâmat,
pentru totdeauna, mitul că romii nu ar fi capabili, sau nu ar avea curaj, sau
că nu ar vrea să participe constructiv la procesele democratice ale statului.
Cele
peste 60 de candidaturi rome au însemnat un pas cert înainte, pentru grupul etnic, spre o deblocare de mentalitate dinspre auto-victimizare spre onoarea
acţiunii politice responsabile, un exerciţiu necesar, vital, precum şi un
antrenament important pentru alegerile viitoare. Acum, candidaţii romi care au
experienţa candidaturii vor şti cum să le explice şi celor mai tineri cum să se
prezinte, cum să se pregătească şi ce au de suc mai departe. Experienţa deja a
fost absorbită pozitiv de comunitate, într-un mediu unic de inteligenţă
colectivă superioară. Această inteligenţă a făcut deja un salt important
înainte, iar rezultatele următoarelor alegeri ne vor oferi imaginea reală a maturizării
acestei inteligenţe politice.
Parlamentul României poartă o ruşine impardonabilăîn ceea ce priveşte alegerea conducerilor comisiilor care ar trebui să se ocupe de Drepturile Omului în Camera
Deputaţilor şi Senat: acestea sunt ocupate de indivizi cu antecedente penale şi
care, mai nou, apar pe portalurile instanţelor de judecată din România cu
atacuri la adresa presei libere, încercând să reducă la tăcere jurnaliştii şi
activiştii politici care pun în dezbatere publică profilul lor infracţional,
imoralşi grosolăniile lor anti-sociale şi anti-rome.
Mircia Chelaru a avut probleme in Justitie cu Ministerul Apararii Nationale, iar Nicolae Păun a fost arestat preventiv şi anchetat penal în sfera
intereselor financiare ale Uniunii Europene (OLAF / DNA 2016). El a mai avut odată suspendată imunitatea parlamentară şi a mai fost odată eliminat
de la conducerea comisiei pentru drepturile omului din Camera Deputaţilor, în
urma scandalului de corupţie din 2016 şi a scandalului de discriminare homofobă
în care fusese implicat în toamna lui 2025. Scandalul homofob a ajuns la CNCD urmat de o revocare din funcţie.
ETNIA: MAI MULT O PĂSTRARE SAU MAI MULT O TRANSFORMARE?
Dezbaterea publică privind
adevărul identităţii etnice este crucială şi nu poate fi confundată cu libera
alegere a unei religii sau ideologii politice. Etnia este o latură a identităţii
intrinseci a unei persoane, ea nu implica doar o alegere ulterioară naşterii ci
şi o moştenire iar dreptul la moştenire este garantat. Făra dreptul la
moştenire nu poate exista logica uneiconservări a nimic din tezaurele culturale
ale întregii lumi. Aceste aspecte nu mai pot fi ignorate în România, aşa cum au
zăcut de peste trei decenii, prin grosolănia
şi lipsa de empatie a unor politicieni nereprezentativi.
Încercările de a confunda romii
cu imigranţii, iarăşi, spre a dilua gravitatea momentului sau oportunitatea
urgenţei, pica din toate punctrele de vedere, ţinând seama ca romii sunt
populaţie istorică a statului, nicidecum imigrantă sau străină, din niciun
punct de vedere. Inclusiv teoria imigraţiei din secolul 13 este o simplă fabulă
nedemonstrată, ba chiar contrazisă de dovezi şi indicii antropologice, genetice,
arheologice, lingvistice, istorice şi religioase.
Curtea Europeană a Drepturilor
Omului consideră identitatea etnică parte a sferei vieții private protejate de
articolul 8 din Convenție. Potrivit Ghidului CEDO privind art.8 (pct.318),dreptul la liberă auto-identificare este
un drept de importanță cardinală și reprezintă „piatra de temelie” a
dreptului internațional privind protecția minorităților, în sprijinul acestei
consacrări fiind invocate inclusiv cauzele Molla Sali v. Grecia [GC], 2018, §
157, Tasev v. Macedonia de Nord, 2019, § 33, și Sagir şi Alţii v. Grecia, 2025,
§ 50. Ghidul actualizat la 28 februarie 2026 confirmă această jurisprudență.
Programul de locuri distincte pentru romi nu a început în 1998. Ministerul arată că, în perioada 1993–1997, oferea deja aproximativ 30–40 de locuri anual la facultățile de asistență socială ale universităților București, Cluj, Iași și Timișoara. Ordinul nr. 3577/1998 a reprezentat instituționalizarea și extinderea masivă a programului: pentru anul universitar 1998/1999 au fost prevăzute 149 de locuri distincte în opt universități și SNSPA.
Pentru liceu, una dintre reglementările-cheie timpurii este Ordinul Ministerului Educației nr. 5083 din 26 noiembrie 1998. O analiză documentară a sistemului de educație pentru romi îl indică drept una dintre bazele "acțiunii afirmative" pentru locurile speciale în licee și școli profesionale. Ulterior, sistemul a fost perpetuat prin ordinele anuale de admitere.
Astăzi, de exemplu, pentru admiterea 2026–2027, Ordinul nr. 6060/29.08.2025 prevede expres că inspectoratele alocă 1–2 locuri speciale suplimentare la clasă pentru elevii romi, peste numărul de locuri repartizat unității.
Calendarul pentru 2026 spune explicit: "Până la 12 iunie 2026: Eliberarea recomandărilor scrise de apartenență la etnia rromă. NOTĂ: Recomandările scrise vizând apartenența la etnia rromă pot fi eliberate și Online. În această situație, recomandarea este transmisă, prin e-mail, unității de învățământ din care provine candidatul, în format pdf., având semnătura electronică a emitentului. Răspunderea pentru autenticitatea și conținutul recomandării revine atât organizației rromilor, care o emite, potrivit statutului și procedurilor interne proprii cu privire la eliberarea recomandării, cât și părintelui reprezentantului legal al elevului care solicită eliberarea unei recomandări de apartenență la etnia rromă" (Anexa 29.08.2025) > pentru a o putea citi deschide formatul printabil.
Statul nu mai poate trata identitatea etnică
drept o realitate stabilită discreționar de un terț printr-o „adeverință” de
etnie. În acest context, aspectul pozitiv al dreptului la auto-identificare
permite recunoașterea unei persoane ca membru al unei etnii și instituie o
prezumție puternică în favoarea identității declarate de aceasta. Asumarea
identităţii şi verificarea, la rândul lor, devin acţiuni posibile şi recunoscute
deja de Codul penal.
“...amenințările pe care aceste limbi regionale sau minoritare trebuie să le înfrunte se datorează cel puțin la fel de mult inevitabilei influențe standardizante a civilizației moderne și în special a mass-mediei cu privire la un mediu neprietenos ori la o politică guvernamentală de asimilare. (...) Scopul Consiliului Europei este de a realiza o unitate mai strânsă între membrii săi, pentru promovarea moștenirii și idealurilor lor comune. Diversitatea lingvistică este unul dintre cele mai prețioase elemente ale moștenirii culturale europene. Identitatea culturală a Europei nu poate fi construită pe baza standardizării lingvistice. Din contră, protejarea și întărirea limbilor ei regionale și minoritare tradiționale reprezintă o contribuție la construcția Europei, care, conform idealurilor membrilor Consiliului Europei, nu poate fi fondată decât pe principii pluraliste.”
ASPECTUL JURIDIC CARE PERMITE
ABANDONUL PARŢIAL AL MOŞTENIRII ETNICE NU POATE FUNCŢIONA ÎN FAVOAREA UZURPĂRII
DE CALITĂŢI ETNICE CU EFECTE JURIDICE SI POLITICO-FINANCIARE
Există
și un aspect negativ al dreptului: persoana are dreptul să aleagă să nu fie
tratată ca membru al unei „minorități etnice”. Spre exemplu, există romi care resping
în mod ferm ideea de a fi „minoritari” în propria lor ţară, acest concept
negându-le oficial accesul la drepturi realmente egale. Astfel, aceştia nu se
lasă nici număraţi etnic la recensăminte, ci refuză să răspundă la această
întrebare, refuzând prin acestea să mai finanţeze cu „patru lei de ţigan”
actualul sistem imoral de dezordine.
Această
alegere de a nu răspunde la întrebarea despre etnie nu implică, în sine,
încălcarea drepturilor altora. Dar ce ne facem cu opusul? Opusul
nu ca o a doua dimensiune a dreptului la auto-identificare, ci ca o problemă
juridică distinctă care apare atunci când o identitate declarată este folosită în
fals de altcineva pentru obținerea unor efecte juridice. Ce ne facem cu acele
situații în care unii indivizi de etnii diferite sunt declarați pe hârtie (“adeverinţă”)
ca fiind „de etnie romă”? Cine devine responsabil legal când se constată un fals
- individul beneficiar sau terţul care emite edeverinţa, beneficiar la rândul
lui?
Din această
exploatare etno-electorală şi etno-financiară a inegalităţii grupurilor etnice,
devine clar că romii artificiali (creaţi de stat) devin din ce în ce mai „recunoscuţi
prin adeverinţă” iar romii reali devin din ce în ce mai vătămaţi, mai marginalizaţi,
izolaţi, suferind tot mai multă presiune şi excluziune socială. Romii reali
devin chiar deranjanţi pentru romii artificiali, deoarece le încurcă afacerile,
prin însăşi existenţa lor. Romii asimilaţi au tendinţa de a dezvolta un discurs
public antirom din prisma moştenirii culturale, subliniind că, practic, nu mai
contează. Cei care nu vorbesc limba romani au tendinţa să se creadă „culturalizaţi”
sau „emancipaţi” privindu-i de sus pe cei conservatori, posesori ai tezaurului
cultural vechi (limbă, port vestimentar, tradiţii, sărbători, meşteşuguri, cântece,
dansuri, puritatea fetelor la căsătorie, legile ruşinii, medierile de pace
tradiţionale corecte etc).
Dacă
un partid politic, broker electoral sau terț oarecare îți emite o „adeverință
de etnie” și te „ajută” să intri fără examen la un liceu sau la o facultate, nu
cumva rămâi agățat și/sau „dator vândut” acelei structuri? Nu cumva intri
astfel în complicații de trafic de influență și conflicte de interese care,
odată cu schimbarea regimului politic, ar putea deveni pasibile de închisoare,
tocmai pentru gravitatea lor? Și nu cumva riști să obții pe nedrept o diplomă
în locul unui rom, pentru ca, peste ani, aceasta să poată fi anulată, iar tu să
ajungi să plătești despăgubiri grupului etnic pe care l-ai exploatat prin fals
și uzurpare de calități oficiale? Aceste întrebări ar trebui să fie prezente în
minţile celor care ştiu foarte bine că ei nu sunt romi dar profită de aceste
adeverinţe de etnie. Profitul poate fi temporar, urmat de dezavantaje mult mai
mari.
După
decenii de „locuri speciale pentru romi” în licee și facultăți, este totuși
grav că nu se vede nici măcar un singur specialist în Drepturile Omului care să
se fi întors să îmbrățișeze etnia, să o ajute efectiv și să o ridice din
mâhnirea umilirii la care este supusă prin negarea accesului la idealurile
Revoluției din 1989. Unde sunt toate zecile, poate sutele de mii de beneficiari
ai acestui sistem? Câţi dintre ei erau romi care, prin acest tip de educație
instrumentalizată politic s-au îndepărtat de propria etnie, contribuind la sărăcirea
grupului etnic, la golirea grupului de elite intelectuale? Şi câţi dintre
aceşti beneficiari, de fapt și de drept, nu erau deloc romi, ci doar și-au
văzut „sacii în car”, cum se spune, în baza romilor, după care și-au continuat
viața departe de etnie, așa cum trăiau și înainte?
DE CE ARGUMENTUL MOŞTENIRII ESTE IMPORTANT ?
Libertatea de a renunța la o
moștenire nu trebuie confundată cu existența sau inexistenţa moștenirii la naștere. Un
copil se naște cu o moștenire compusă din elemente materiale și imateriale:
genetice, fizice, rasiale, psihice, afective, emoționale, spirituale, etno-culturală.
Faptul că individul renunță, pe parcurs, la moștenirea sa în mod total sau
parţial, este alegerea sa, iar această libertate este bună deoarece nu
cauzează, prin ea însăși, distrugerea drepturilor altora.
Însă nu se poate spune la fel, că
ar fi o libertate individuală reală atunci când statul îţi dă (sau nu) o “adeverintă de
rom” – doar pentru a atrage foloase etno-politico-financiare, prin activarea unor consecinţe juridice, instituţionale şi electorale. Deci da, apare o problemă majoră, deoarece
resursele alocate teoretic romilor
vulnerabili sunt limitate, iar prin înlocuirea romilor vulnerabili cu nişte
neromi nevulnerabili nu se cauzează decât o vulnerabilizare şi mai mare a
romilor. De ce? Pentru că în statisticile ofiiale statul va arăta, în mod fals,
că romii vulnerabili sunt asistaţi corespunzător, în timp ce în realitate ei nu
sunt asistaţi chiar deloc, iar problemele şi rănile lor se adâncesc tot mai
mult, de la an la an.
Când o persoană nevulnerabilă, care
nu aparține etniei rome este „certificată” de un terţ electoralist în scopul
accesării unor avantaje teoretic alocate romilor nevoiași, această practică de
sistem afectează foarte grav drepturile celor pentru care aceste măsuri au fost
instituite.
De aceea, având în vedere
implicațiile juridice, financiare și instituționale, o asemenea asumare etnică
nu trebuie să treacă pe la un terț, mai ales dacă acest terţ nu poate fi
auditat, verificat conform unor criterii comune naţionale legiferate prin votul
parlamentului, ci trebuie să se bazeze pe o declarație pe propria
răspundere, cu posibilitatea de a contesta din partea altor membri ai
comunităţii reale. CEDO admite că, în anumite circumstanțe, autoritățile pot
solicita elemente obiective privind apartenența etnică, dar nu pot crea bariere
insurmontabile pentru exercitarea auto-identificării. Dacă declarația asupra
identității etnice totuşi este una falsă, se poate descoperi în condițiile
legii, prin mijloacele de probă admise de organele judiciare. Pârghii legale
serioase există deja, pentru prevenirea şi combaterea faptelor privind
falsificarea identităţii (art. 327 Cod
penal), în raport cu, după caz: falsul material în înscrisuri oficiale (art.
320 CP), falsul intelectual (art. 321 CP), falsul în înscrisuri sub semnătură
privată (art. 322 CP), uzul de fals (art. 323 CP) și falsul în declarații (art.
326 CP), în măsura în care sunt întrunite elementele
constitutive ale infracțiunilor respective.
Pârghii legale există, doar
că guvernul refuză să le aplice, făcând slalom printre legile serioase,
ocolindu-le prin hotărâri de guvern contrare dreptuluiinternaţional precum HG 137/1993 continuată prin HG 589/2001, HG 1175/2001 cu
completările şi agravările ulterioare. Romii trebuie să înţeleagă, verificând
aceste realităţi dure, de teren şi din legile actuale, că absolut toate guvernele
şi toate parlamentele României de după 1989 nu au ignorat romii, ci au făcut
eforturi speciale, dedicate, spre a ţine romii în totalitarism, interzicându-le
romilor accesul la idealurile Revoluţiei din 1989.
Drepturile minorităţilor etnice
în România sunt mai degrabă iluzorii, mai ales în ultimii şase ani, în care
remedierea unor probleme structurale este întârziată, între altele, de
întârzierea executării hotărârii CEDO în cauza Cegolea v. România - definitivă începând
cu data de 24 iulie 2020. Toate minorităţile etnice din România sunt cunoscute
şi exploatate prin uzurpare de calităţi, în timp ce comunităţile reale (în
special romii) sunt marginalizaţi complet. De ce efectele sunt net mai grave în
cazul romilor? Din cel puţin trei motive: (1) Romii nu mai au şi o altă ţară,
de la care să mai primeasca fie şi un sprijin moral, o monitorizare a
drepturilor sau un ajutor, cum este cazul maghiarilor sau germanilor din
România; (2) dimensiunea rasializării
istorice a romilor şi a rasismului antirom şi (3) modul în care romii au
înţeles să reziste acestor represiuni nedrepte, printr-o adaptare inteligentă
care a servit, cu succes, supravieţuirii nu doar a unor corpuri fizice goale de
conţinut ci a unui tezaur cultural de o vechime impresionantă şi imposibil de ignorat.
Din motive uşor de
identificat, rasismul modern antirom din România nu este un rasism clasic
(similar spre exemplu celui din SUA), ci este mai degrabă o formă mult mai
complexă de intoleranţă politică şi represiune nedreaptă la contactul unui
regim politic nou cu o cultură străveche, a locului, care era sortită
distrugerii şi alungării istorice în uitare. Dacă populaţia de culoare a fost
transportată în SUA în robie, cu dovezi istorice ale comerţului de sclavi
începând din secolul al 15-lea, totuşi în cazul romilor nu există asemenea
dovezi puternice şi indubitabile, ci ele au fost plasate sub forme mult mai
vagi, prin secolul al 13-lea. Nu există nicio dovadă că întreaga populaţie
înrobită dintre migranţii din Est, în secolul 13, era romă. Aşadar, se poate
suspecta că statul nu a investit în măsuri efective de documentare a originii
romilor şi nici prevenire a rasismului antirom tocmai fiindca statul a creat
aceste confuzii istorice şi de clase socio-economice. Statul nu investeşte nici
astăzi, asa cum ar trebui, în asistenţa socială a coloniilor de romi abandonaţi
pe câmpuri şi în medii peri-urbane, ci statul este însuşi creatorul acestor
condiţii. Inerţia sistemului trecut impune blocajele mentale, iraţionale şi
ostil- atitudinale ale generaţiei actuale de politicieni care refuză sa emită
voinţă politică în rezolvarea acestor probleme, dealtfel clare şi uşor de
rezolvat. Nu lipsesc resursele, din niciun punct de vedere, ci lipseşte doar voinţa
politică.
După Revoluţia din 1989, au apărut nişte entităţi etno-politice nealese
democratic pe post de „reprezentanţi ai minorităţilor”, care sunt şi astăzi,
după trei decenii, în Parlamentul României fără un vot electoral direct al membrilor
grupurilor minoritare pe care pretind că le reprezintă. Este îngrijorător că
niciun partid politic, de peste 30 de ani, nu a ridicat această problemă a
lipsei de reprezentativitate şi legitimitate democratică a unei secţiuni din
Parlamentul României, mai ales că între timp România a aderat la UE, iar una
din condiţiile aderării era (încă este) ca statul să aibă un parlament ales
democratic.
Astfel, se remarcă lipsa şi conştientizare a politicienilor români
post-decembrişti cu privire la intrarea efectivă (şi nu iluzorie) a statului
român în normalitate. Cei care menţin această stare de fapt sunt, desigur,
vinovaţii principali, dar şi cei care ignoră subiectul, ocupând totuşi funcţii
alese, nu pot fi decât complici, contribuind prin pasivitatea lor la extensiile
vătămătoare a negării accesului romilor la idealurile Revoluţiei din 1989.
Exemplele generalului penal Mircia Chelaru (la Senat) şi penalului Nicolae Păun(la Camera Deputaţilor) spun cam totul despre Parlament, în ceea ce
priveşte Drepturile Omului în România. De precizat că aceste drepturi (toată
legislaţia din domeniul Drepturilor Omului) nu se referă numai la romi, sau
numai la minorităţi, ci la întreaga societate. Cum acceptă societatea, în ansamblul
ei, ca aceste comisii să fie conduse de nişte personaje cu antecedente penale
şi care atacă prin tribunale dreptul cetăţenilor şi al jurnaliştilor la liberă
exprimare?
Cu toate acestea, în 2026, Păun figurează din nou în conducerea aceleiași
comisii. Cum este posibil ca o persoană îndepărtată de la conducerea unei
comisii pentru drepturile omului în urma unui scandal privind declarații atât
rasiste cât şi homofobe să revină în structura de conducere a aceleiași
comisii? Ce mesaj naţional şi internaţional transmite acest lucru despre
standardele Parlamentului României și despre rolul CNCD? Și cum poate fi
explicată această contradicție în plan internațional, în condițiile în care
Păun s-a asociat nu demult cu European Free Alliance (EFA), familie politică
europeană care susține drepturile LGBTQ+? Problema nu este doar persoana unui
deviant rasist sau homofob, ci credibilitatea instituției care pretinde că
apără drepturile omului.
România încă mai rulează, la ora actuală, la vedere, fără nicio ruşine sau
reţinere morală, nişte brokeri etno-electorali care desfăşoară ziua în amiaza
mare activităţi contrare drepturilor fundamentale, sugerând că normalizarea unor
asemenea practici ar putea supravieţui lângă ceea ce prevede, de fpat, legea. Dar
cele două sisteme sunt profund incompatibile, în mod verificabil, iar România
înca are obligaţii faţă de propriile legi, faţă de standardele CEDO precum şi
cele ale art.2 din Tratatul UE.
Un exemplu este practica sistemică
aadeverinţelor de etnie,
emise cu ignorarea dispozițiilor art. 8 CEDO și a principiilor consacrate de
art. 2 TUE, promovând, în fapt, mecanisme susceptibile să favorizeze traficul
de influență, mai ales în condițiile în care acești terți care emit asemenea
adeverințe de etnie figurează în evidenţele AEP în calitate de
participanţi/actori electorali. Un asemenea conflict de interese, între accesul
la „un loc special” în sistemul de învățământ pe criteriu etnic și interesul
electoral al terțului care eliberează adeverința, nu poate decât să ajungă pe
masa Înaltei Curți și, mai departe.
Pe de o parte, trebuie discutată
însăși justificarea unui „loc special” într-o instituție de învățământ acordat
pe criteriu etnic, și nu pe criteriul situației economice. Confundând etnia cu sărăcia sau sărăcia cu
capacitatea intelectuală, nu se poate demonstra în ce fel asemenea „locuri
speciale” ar putea reprezenta, în toate cazurile, o adevărată „discriminare
pozitivă”, așa cum o numea fosta ministră Ecaterina Andronescu
(PSD).
Romii au un IQ de invidiat, iar
intrarea fără examen la liceu sau la facultate nu oferă unui elev sau student (deorice etnie) cu rezultate slabe puterea de a face față examenelor și cerințelor academice
ulterioare. Iar dacă sistemul educațional ajunge să promoveze pur și simplu,
prin diplome, elevi sau studenți care nu au IQ-ul necesar, atunci
„binele” făcut acelor indivizi slabi mental poate ajunge să dăuneze grav interesul
societății, ca slabi profesioniști intrati "pe pile".
Deci, din ce punct de vedere
poate fi justificat accesul „special”, dacă nu prin situația reală a elevului
sau studentului? Dacă este bun intelectual, dar nu are resursele financiare
necesare pentru a urma studiile, atunci accesul
preferențial trebuie să se bazeze pe criterii economice și sociale obiective,
nicidecum pe criteriul etnic. Bursele pentru elevii și
studenții cu rezultate bune dar cu posibilitati materiale slabe acasa au existat dintotdeauna. Nu era nevoie ca statul să
creeze mecanisme etnice care să lege accesul la educație de obținerea unei „adeverințe
de etnie”, eliberată de un terț si de o intreaga industrie suspecta de trafic de pile.
Romii, in general, sunt
competitivi și chiar foarte capabili să treacă examene din orice punct de vedere: sportiv, intelectual, moral, profesional, atunci
când li se oferă această oportunitate şi nu li se neagă drepturile fundamentale cu grosolănie. Nu au nevoie de un „loc special fără
examen”, care le poate afecta demnitatea personală și îi poate transforma în
dependenți de vreun “stăpân” cu putere pe adeverinţe de etnie. Indatorarea pe favor trebuie sa dispara. Un drept
destinat combaterii discriminării nu trebuie transformat într-un favor politic, iar accesul la
educație nu trebuie să devină o monedă de schimb pentru loialitate electorală,
religioasă sau comercială.
