Sasto: Declarația Hâdârilor

Declarația Hâdârilor privind recunoașterea oficială a Comunității Hâdârești din România și protejarea limbii și identității sale culturale

La data de 4 octombrie 2025, în municipiul Constanța, a avut loc un eveniment al Hâdârilor din România, cu valoare istorică pentru comunitatea turcilor-hâdâri romi musulmani, vorbitori de limbă hâdârească.

În cadrul adunării, reprezentanți ai comunității hâdârești din România, alături de lideri ai societății civile din România și Turcia, au adoptat Declarația Hâdârilor privind recunoașterea oficială a Comunității Hâdârești din România și protejarea limbii și identității sale culturale.

Prin acest document, participanții reafirmă importanța recunoașterii hâdârilor ca grup etnic distinct, parte integrantă a poporului român, și solicită statului român și instituțiilor sale să asigure protejarea limbii hâdârești, a patrimoniului cultural, spiritual și istoric al acestei comunități.

Evenimentul s-a desfășurat în spiritul demnității, diversității culturale și respectului reciproc între minoritățile naționale, în conformitate cu prevederile Constituției României, ale Convenției-Cadru pentru Protecția Minorităților Naționale (Consiliul Europei,1995) și ale Cartei Europene a Limbilor Regionale sau Minoritare (1992,Strasbourg).

Participanții la evenimentul organizat de UDTP si FARR - Departamentul Social au subliniat necesitatea recunoașterii oficiale a hâdârilor, introducerea limbii hâdârești în nomenclatoarele oficiale ale limbilor materne și etniilor din România, precum și includerea comunității în politicile publice privind educația, cultura, sănătatea și protecția socială. Prin adoptarea acestei declarații, comunitatea hâdârească își exprimă angajamentul de a contribui activ la păstrarea moștenirii sale culturale și la promovarea valorilor prieteniei și cooperării între România, Turcia și celelalte state membre ale Consiliului Europei și Uniunii Europene. În continuare, oferim public textul integral al Declarației Hâdârilor, adoptată la Constanța, la data de 4 octombrie 2025.

CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului) a recunoscut în mod explicit că identitatea etnică face parte din dreptul la respectarea vieții private (articolul 8 din Convenție).

Ghidul privind Articolul 8 precizează:

„Identitatea etnică, în special dreptul membrilor unei minorități naționale de a-și păstra identitatea, … constituie o parte a dreptului garantat de articolul 8 la respectarea vieții private și de familie.”

Vezi
Legea 282/2007 pentru ratificarea Cartei europene a limbilor regionale
sau minoritare, adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) se concentrează, în principal, asupra drepturilor individuale ale persoanei. Curtea analizează în special dreptul la autoidentificare și dreptul la tratament egal, în temeiul articolelor 8 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În același timp, recunoașterea oficială a unei minorități etnice ca grup distinct rămâne, potrivit principiului subsidiarității, în competența statului.

Totuși, acolo unde statul refuză să recunoască sau împiedică exprimarea identității culturale și etnice, CEDO a oferit deja mecanisme indirecte de protecție. Prin invocarea dreptului la viață privată (art. 8), la libertatea de asociere (art. 11) și la nediscriminare (art. 14), grupurile pot obține o formă de recunoaștere implicită sau de protecție juridică efectivă a identității lor.

Reclamanții au, așadar, la îndemână căi de atac interne – politice, legislative, administrative și judiciare –, urmate de posibilitatea sesizării CEDO, pentru a determina statul să își respecte obligațiile internaționale privind protecția minorităților. Exemple din jurisprudența CEDO arată că astfel de cauze pot produce efecte importante:

În cauza Gorzelik și alții c. Poloniei (2004), Curtea a recunoscut dreptul persoanelor de a se asocia liber pentru a-și exprima apartenența etnică.
În cauza Bekir-Ousta și alții c. Greciei (2007), Curtea a constatat încălcarea art. 11 pentru refuzul autorităților de a înregistra o asociație a minorității turce din Tracia de Vest.
În cauza Savez Crkava „Riječ Života” și alții c. Croației (2010), Curtea a subliniat că refuzul de înregistrare al unui grup etnic sau religios poate reprezenta o ingerință nejustificată în libertatea de asociere.
În alte cauze din Bulgaria și Macedonia de Nord, Curtea a arătat că negarea identității minoritare poate încălca articolul 8, întrucât afectează nucleul vieții private și culturale a individului.
În cazul Cegolea v. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a dreptului de a participa la alegeri libere, consacrate de articolele 14 și 3 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Reclamanta, doamna Cegolea, membră a unei organizații care reprezenta o minoritate etnică, a fost refuzată de autoritățile române, invocând cerințe suplimentare. Această situație a împiedicat-o să candideze pentru locul rezervat minorității ei în Parlamentul României. Curtea a subliniat că impunerea unor cerințe suplimentare pentru obținerea statutului "de utilitate publică" și, implicit, pentru dreptul de a desemna reprezentanți în Parlament constituie o formă de discriminare, fără motive obiective și rezonabile. Astfel, statul român a fost condamnat pentru încălcarea drepturilor fundamentale ale doamnei Cegolea. Această hotărâre evidențiază riscul ca, deși o organizație etnică poate fi înregistrată oficial, statul să o poată bloca efectiv prin atribuirea statutului de utilitate publică, condiție esențială pentru a putea candida la alegeri. Recunoașterea formală a unei minorități nu garantează automat și dreptul de a participa activ în viața politică, dacă autoritățile impun bariere administrative discriminatorii.

Un exemplu actual relevant este cel al comunității hâdâre din România, dar și al minorității turce din Tracia de Vest (Grecia), unde mai multe cauze privind nerecunoașterea identității etnice au fost analizate la CEDO. Aceste exemple arată că, deși recunoașterea formală ține de decizia statului, drepturile la identitate, asociere și exprimare etnică pot fi apărate prin mecanismele europene existente, ca parte a demnității umane și a pluralismului democratic.

Vezi si
Consecințe ale sfidarii CEDO

Vezi jurisprudenta CEDO
Ciubotaru v. Moldova

Vezi jurisprudenta CEDO
Sejdić and Finci v. Bosnia and Herzegovina

Vezi
NELM Romania (2021)

Unul dintre cele mai grave abuzuri sistemice, cu impact devastator asupra comunităţilor etnice, îl reprezintă practica „adeverinţelor de apartenenţă etnică”, utilizate de anumite structuri sau persoane în scopuri politice ori administrative. Această practică contravine principiilor constituţionale ale Egalităţii în drepturi şi Demnităţii umane şi încalcă standardele impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în special în ceea ce priveşte interzicerea discriminării (art. 14), libertatea de conştiinţă şi de exprimare (art. 9 şi 10), precum şi dreptul la asociere liberă (art. 11).

Prin impunerea unor asemenea „adeverinţe de etnie” s-a constituit un mecanism diabolic de subordonare administrativă şi politică a romilor, afectând grav exercitarea drepturilor lor fundamentale şi perpetuând forme indirecte de segregare şi control social, comparabile cu forme istorice de sclavie sau servitute modernă, interzise expres de art. 4 si 8 din Convenţie.

Practica „adeverinţelor de etnie” contravine în mod direct spiritului jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a sancţionat în mod constant formele de subordonare instituţională sau socială bazate pe origine etnică (D.H. c. Republicii Cehe, 2007; Lavida c. Greciei, 2013; Siliadin c. Franţei, 2005 etc.), calificând asemenea situaţii drept Discriminare Sistemică şi, în anumite circumstanţe, sclavie modernă, interzisă de art. 4 si art.14 din Convenţie.

Relevanta CEDO: