Puscariile Romaniei si Art.3 CEDO

În cauza CEDO Rezmiveş şi alţii v. Romania (2017) s-au analizat condiţiile inumane de detenţie din penitenciarele din România, contrare prevederilor Art.3 din Convenţie. Cazul a fost câștigat de deținuți și a rămas unul de referinţă majoră în Jurisprudenţa internaţională, din sfera drepturilor omului.

Reclamanții au susținut în fața Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) că au fost supuși unor condiții de detenție inumane și degradante, contrare articolului 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (interzicerea torturii și a tratamentelor inumane sau degradante).

Curtea a analizat situația concretă din mai multe unități de detenție și a reținut că problema nu era una izolată, ci reflecta o realitate generalizată în sistemul penitenciar românesc. În mod special, au fost evidențiate probleme precum supraaglomerarea severă, spațiul insuficient alocat fiecărui deținut, condițiile igienice precare, ventilația și iluminarea necorespunzătoare, precum și dificultăți legate de accesul la facilități sanitare și apă caldă. Aceste deficiențe, cumulate și persistente în timp, au fost considerate de Curte ca depășind nivelul de suferință inerent detenției.

În hotărârea sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în mod unanim încălcarea articolului 3 din Convenție în privința tuturor reclamanților. Judecătorii au subliniat că tratamentul la care au fost supuși aceștia a atins un nivel de gravitate incompatibil cu demnitatea umană, ceea ce face ca statul să fie responsabil pentru încălcarea drepturilor lor fundamentale.

Instanța europeană a calificat situația din penitenciarele românești ca fiind o problemă structurală și sistemică. Nu era vorba doar despre cazuri izolate, ci despre o disfuncție generală a sistemului penitenciar, caracterizată în principal de supraaglomerare cronică și de lipsa unor condiții minime adecvate de detenție. Din acest motiv, Curtea a decis să aplice procedura hotărârii-pilot, ceea ce indică necesitatea unor măsuri generale din partea statului român. România a fost obligată să adopte reforme structurale, menite să reducă supraaglomerarea din penitenciare, să îmbunătățească condițiile materiale de detenție și să introducă mecanisme eficiente de protecție juridică, atât preventive, cât și compensatorii, pentru persoanele aflate în detenție.

CEDO a stabilit în această cauză o obligație de tip structural pentru statul român, solicitând ca, în termen de șase luni de la data la care hotărârea devenea definitivă, în sensul articolului 44 § 2 din Convenție, România să prezinte un calendar detaliat de măsuri. Acest plan trebuia elaborat în cooperare cu Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei și să includă acțiuni concrete și etapizate pentru rezolvarea problemelor sistemice identificate, în special supraaglomerarea din penitenciare și condițiile necorespunzătoare de detenție, astfel încât să fie aliniate standardelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, așa cum au fost ele interpretate în hotărâre.

Ulterior, România a transmis – mai mult „de ochii lumii” - diverse planuri și măsuri legislative și administrative menite să reducă supraaglomerarea și să îmbunătățească infrastructura penitenciară, însă evaluările ulterioare ale implementării au arătat că aceste intervenții au fost considerate insuficiente pentru a rezolva în mod real problema structurală. În spațiul public și în anumite rapoarte sau relatări din presă au apărut și controverse legate de condițiile din penitenciare și de decese survenite în detenție, inclusiv în anul 2025, din cauze misterioase, încă neelucidate. În acest context, de exemplu, în cazul lui Laurențiu Duduianu, există suspiciuni vehiculate public privind posibile tratamente medicale necorespunzătoare sau chiar ipoteze mai grave formulate de apropiați, însă aceste aspecte cel mai probabil se află încă în fază de anchetă a autoritățile judiciare competente.

În loc să îmbunătăţească infrastructura efectivă şi eficienţa puşcăriilor din punct de vedere educaţional, la nivelul oricărui stat european, partidele aflate la putere ce au făcut?

Guvernanţii fals "pro-europeni" au decis că este mai bine să dea o lege nouă, nr. 169/2017 - cunoscută public drept infama „lege a recursului compensatoriu”, care a modificat legislația privind executarea pedepselor în România. Această lege acorda deținuților o reducere de 6 zile din pedeapsă pentru fiecare 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare, însă prevederile privind recursul compensatoriu au fost abrogate la finalul anului 2019, deoarece erau cu adevărat ridicole şi aveau un caracter de premeditare a continuării tratamentelor abuzive din puşcării. Prin Legea nr. 240/2019, mecanismul compensatoriu a fost abrogat, ceea ce înseamnă că acest beneficiu nu se mai aplică.

Tribalii care au avut această idee a „mecanismului compensatoriu” (şi care au şi votat-o), au crezut că pot să aplice măsuri de reducere a pedepsei pentru condiţii din ce în ce mai inumane, afectând deci şi mai mult accesul populaţiei penitenciare la drepturi fundamentale, cum ar fi Demnitatea umană art.1 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE, art.2-3 CEDO. Astfel, legea aberantă premedita, efectiv, continuarea sau chiar înrăutăţirea spațiului de cazare mai mic de 4 mp per deținut, precum și lipsa accesului la lumină naturală, aer, plimbări sau activități recreative. În asemenea condiţii inumane şi degradante, devine eligibil art.7 CEDO – pedeapsa fără lege deoarece persoana se află la închisoare pentru a-i fi redusă Libertatea, o perioadă, nicidecum să se îmbolnăvească, să iasă de acolo cu traume imposibil de recuperat sau să moară asfixiat, sau şi mai grav să moară din cauza unor medicaţii suspecte încă neidentificate cu precizie.

Prin înrăutăţirea intenţionată / chiar legiferată a condiţiilor penitenciare, practic, trebuie să conştientizăm că persoana este supusă torturii şi eventual decesului, sau poate rămâne cu handicapuri după liberare, ceea ce-i îngreunează reintegrarea socială. Astfel, se sepăşeşte scopul pentru care a existat o hotărâre judecătorească şi se trece la pedeapsă fără lege. Mai mult, trebuie să ne punem întrebarea, foarte serioasă, statul în loc să promoveze reeducarea şi reintegrarea, devine doar un călău pedepsitor care reintroduce pedeapsa cu tortura şi moartea? Dacă ultima variantă se aplică, atunci poate că este cazul să ne imaginăm şi ipoteza că deţinuţii supravieţuitori ai unor asemenea tratamente inumane ş degradante – cu efect de bestializare,  vor deveni potenţial mult mai „răi” după liberare iar societatea poate deveni în general din ce în ce mai nesigură, dorind implicit legalizarea armelor, cu scop defensiv. Aceasta pare a fi direcţia, în următorii 5-10 ani.

Revenind la „calendarul” de reforme pe care România trebuia să-l prezinte la CEDO, au fost prevăzute şi unele reparaţii, modernizare şi extindere de infrastructură, în ultimii zece ani. Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP) arată că în ultimii ani a fost lansat un amplu program de investiții în infrastructură. De exemplu, în cadrul planului de acțiune 2020–2025, autoritățile au raportat lucrări de modernizare și construcție pentru mii de locuri noi de detenție, cu zeci de șantiere active în paralel în mai multe penitenciare din țară. 

În rapoartele oficiale transmise către Consiliul Europei, România a susținut că aceste măsuri au dus la o reducere treptată a supraaglomerării și la alinierea progresivă a condițiilor de detenție la standardele Convenției. Totuși, în evaluările ulterioare ale Comitetului Miniștrilor și în rapoartele unor organizații de monitorizare, s-a menționat că progresele au fost inegale, iar problemele structurale nu au fost rezolvate, în special în anumite penitenciare mari sau vechi, unde condițiile au rămas dificile.

Unul dintre proiectele importante din această perioadă este construcția de noi penitenciare, precum cele planificate la Berceni și Unguriu, finanțate inclusiv prin împrumuturi de la Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei. Aceste proiecte sunt gândite pentru a adăuga mii de locuri noi de cazare și sunt prezentate oficial ca soluție structurală la supraaglomerare. De asemenea, în rapoarte și declarații oficiale din 2024–2025, ANP a susținut că deficitul de locuri de detenție a scăzut semnificativ față de anii anteriori, în mare parte datorită acestor investiții și extinderi de capacitate. În unele evaluări s-a afirmat chiar că România a ajuns la „cel mai mic deficit de locuri din ultimuldeceniu”,  pe fondul deschiderii de noi șantiere și al finalizării unor lucrări.

Rapoartele oficiale, totuşi, sunt contrazise ferm de decese şi reclamaţii

Morţile suspecte din penitenciare (iunie 2025 Jilava, septembrie 2025 Rahova etc.) precum şi dosarele de despăgubiri în care deţinuţii arată condiţiile inumane şi degradante din puşcării, cerând despăgubiri statului român, sunt grăitoare pentru lipsa acută a partidelor de guvernare de interes real în reformă reală şi modernizare eficientă a sistemului penitenciar, astfel încât cine intră acolo deviant sau criminal să iasă o persoană mai sănătoasă, mai educată, recuperată psiho-comportamental şi gata de reintegrare şi productivitate socială. Din câte ştim, deţinuţii intră acolo mai întregi decât ies, din cauza condiţiilor de bestializare şi îmbolnăvire fizică şi psihică. Odată lăsaţi în libertate, după asemenea orori şi încălcări de drepturi fundamentale, la ce să ne aşteptăm de la ei? Costurile reintegrării devin mult mai mari după ce o instituţie (cu prea mulţi salariaţi care nu -şi fac treaba cu profesionalism) acţionează ani de zile în direcţia dezumanizării deţinuţilor, reducându-i acestuia încrederea înpropria recuperare, precum şi capabilităţi individuale extinse de recuperare morală, afectivă şi psiho-comportamentală.

În Hotărârea nr. 959/2026 din 18.06.2026 la Tribunalul Bucureşti s-a discutat o problemă de competenţă materială a unei cereri de trimitere în judecată a guvernului - despăgubiri morale pentru condiţii inumane de detenție. Reclamantul a invocat condiții de detenție necorespunzătoare în perioada 2011–2016, petrecută în mai multe locuri de detenție, inclusiv arestul Secției 9 Poliție București, Penitenciarul Rahova, Jilava și alte unități. El solicită 6,5 euro/zi pentru 1623 de zile de detenţie în condiţii inumane şi degradante (art.3 CEDO). Tribunalul – în acest caz - a ridicat excepția de necompetență pentru că valoarea cererii era relativ mică, declinând cauza în competenţa Judecătoriei Sect.1 Bucureşti. Dacă deţinutul ar fi cerut minim 200.000 de lei, cauza s-ar fi judecat la Tribunalul Bucureşti. El însă a fost mai smerit, a cerut doar 10.549,5 euro (undeva la 52.700 de lei). Astfel, deși pârât este însuşi Guvernul României iar tema de dezbatere este una fundamentală, totuşi competența nu rămâne la Tribunalul Bucureşti din acest motiv, al sumei prea mici solicitate drept despăgubiri.

Fostul deţinut mai arată în plângerea lui că a fost evacuat, nu are locuință și trăiește efectiv în stradă, iar suma solicitată i-ar permite să își acopere nevoile de reintegrare socială – fapt care ridică semne de întrebare referitoare la cabinetele educative din penitenciare, modul în care acestea sunt sau nu utile interesului public, felul în care acestea relaţionează profesional sau nu cu serviciile de asistenţă socială, în vederea integrării şi reintegrării socio- profesionale a foştilor deţinuţi. Văzând atât de multă pasivitate din partea celor care ar trebui, conform fişei postului, să integreze şi să reintegreze social persoane vulnerabile, poate că în următorii 5-10 ani ar fi cazul să desfiinţăm aceste servicii publice iluzorii, fără efect practic, inutile şi să folosim fondurile economisite pentru a plăti daunele morale victimelor precum şi amenzile pe care le ia România la CEDO, la CJUE precum şi în instanţele româneşti.

Important de precizat că după cauza Rezmiveş şi alţii v. Romania (2017) au apărut mii de acțiuni în instanţă împotriva statului român, cu cereri de tip „6–7 euro/zi detenție necorespunzătoare” , invocând direct art. 3 CEDO în acțiuni civile interne. Cele pierdute în România câştigă sigur la CEDO, în condiţiile în care sistemul penitenciar continuă să producă încălcări grave ale Convenţiei, art. 2, 3, 14, 7 şi altele, iar cauza Rezmiveş deja a produs un precedent important în favoarea victimelor.