O victimă romă care a câştigat la CEDO împotriva României,
din nou abuzată de statul român prin agresorii SLAPP Nicolae Păun şi Partida
Romilor
Emilian Niculae, hărțuit pentru a patra oară printr-un proces de tip SLAPP. Emilian este vizat, pentru a patra oară consecutiv, de o acțiune SLAPP (abuzivă), formulată de aceiași co-reclamanți: Nicolae Păun și Asociația Partida Romilor „Pro-Europa” - actori politici guvernamentali care beneficiază de acces privilegiat, exclusivist, la resurse și sprijin din fonduri publice.
Nu este primul proces SLAPP (abuziv) contra lui Emilian, ci este al patrulea. În cele trei litigii anterioare, susținerile reclamanților potrivit cărora Emilian Niculae i-ar fi „înjurat” sau „blestemat” nu au fost confirmate de instanțele de judecată, prin absolut nicio probă.
Mai mult, Emilian nu este chiar deloc genul de om care să vorbească urât, să înjure, să blesteme sau să insulte fie şi o muscă. Cu toate acestea, în loc ca seria acestor acțiuni să se încheie după repetatele eșecuri judiciare, Păun și Partida au inițiat iar si iar o nouă procedură mincinoasă împotriva lui Emilian Niculae şi a altor cetăţeni onești, pentru a-i intimida politic.
Repetarea acțiunilor judiciare, în pofida soluțiilor nefavorabile anterioare, ridică o întrebare legitimă: este vorba despre exercitarea normală a dreptului de acces la justiție sau despre folosirea procedurilor judiciare ca instrument de presiune și epuizare a unui critic? Această întrebare este cu atât mai importantă în contextul în care Directiva europeană anti-SLAPP (UE) 2024/1069 recunoaște tocmai această dimensiune a litigiilor abuzive: procedurile judiciare repetate şi prelungite pot fi folosite nu neapărat pentru obținerea unei victorii pe fond, ci pentru a intimida, a reduce la tăcere sau epuiza persoanele care participă la dezbaterea publică. Tradusă în Codul penal, această Directivă UE se regăseşte mult mai explicit, practic, în art. 206-208, art. 297 CP şi altele incidente.
În cazul lui Emilian Niculae, succesiunea proceselor trebuie privită, prin urmare, nu ca o serie de incidente izolate, ci în contextul unui conflict public mai larg și al repetării acelorași acuzații. Iar faptul că noile acțiuni sunt introduse de aceiași reclamanți, după ce aceștia au pierdut deja în instanță în litigii anterioare, face ca problema caracterului abuziv al procedurii să merite o examinare cu atât mai atentă, cu atât mai mult cu cât Grupul Păun (reclamant SLAPP) este reprezentantul statului, iar statul în cauză a mai pierdut odată la CEDO în faţa lui Emilian Niculaei, în cauza Tănase şi Alţii contra României.
Activiştii solicită PICCJ şi DNA urgentarea dosarelor
penale, inclusiv redeschiderea anchetei penale în Dosarul OLAF / DNA din 2016 şi
recuperarea daunelor morale ale celor peste 6000 de victime rome care au fost
complet ignorate când s-a dispus clasarea prematură a dosarului.
În perioada 2023-2024, Nicolae Păun a început o amplă
campanie de hărţuire, ameninţare şi violare a vieţii private a activiştilor romi
din opoziţia lui, inclusiv trei candidaţi romi la parlament 2024, devenind
implicat în zeci de dosare civile şi penale, pe rolurile instanţelor şi la
parchetele competente. Păun face salturi riscante, de tip “kamikaze” în dreptul
naţional şi internaţional, folosind deja atacurile litigioase colective – cu câte
zece ţinte deodată. Acesta a uitat cum era în arestul preventuv acum 10 ani,
solicitând probabil Justiţiei să îşi facă, până la urmă, menirea ei.
ŞI ALŢI ROMI CONTRA GUVERNULUI?
Cauza CEDO Tănase și alții împotriva României (nr. 62954/00)
pornea de la un atac colectiv extrem de grav împotriva comunității rome din
Bolintin-Deal, județul Giurgiu, în perioada aprilie–mai 1991. Printre victimele
cărora li s-au incendiat casele din cauza urii rasiale antirome se număra şi
tânărul pe atunci Emilian Niculae, unul dintre primii studenţi romi la o
facultate de drept, în România post-revoluţionară.
La originea atacurilor antirome colective de la Bolintin se
afla uciderea, în noaptea de 6-7 aprilie 1991, a unui localnic nerom de către
un localnic rom.
Ca reacție la un incident cu totul izolat, care se putea
întâmpla oriunde, o mulțime de peste 2.000 de persoane nerome, din Bolintin
Deal și dintr-un sat învecinat, împreună chiar cu preotul și primarul, care ghidau/
instigau mulţimea cu făclii în mâini, au atacat şi au incendiat gospodăriile
romilor nevinovaţi, laolaltă, pedepsind întreaga comunitate din cauza unui
singur vinovat. Casele nevinovaţilor au fost incendiate și distruse, împreună
cu bunurile aflate în interior. Agresorii nu s-au uitat la copii, bătrâni,
bolnavi sau la faptul că nimeni din acele familii atacate nu era vinovat.
Cum se leagă Legea Buzoianu de Legea Firea?
Consecința furiei - care mocnea pe un fond mai vechi de
ură rasistă antiromă existent şi astăzi în România, şi hrănit din plin chiar de
unii politicieni şi ziarişti ai zilelor noastre, a fost colectivă și
devastatoare: întreaga comunitate romă din localitate a fost alungată din
propriile locuințe și a rămas fără adăpost mai mult timp. Groaza şi disperarea
victimelor este greu de imaginat.
La data de 7 mai 1991, când romii evacuați au încercat să
negocieze întoarcerea în sat, mulțimea neromă s-a reunit din nou într-un nou
val de atacuri. Au fost incendiate încă patru case ale unor romi nevinovaţi. Poliția
i-a ajutat pe reclamanți să fugă efectiv blindaţi din localitate,
transportându-i într-o dubă militară fără ferestre. În timpul evacuării, victimele
– deja cu venituri deosebit de modeste, și-au pierdut şi ultimele bunuri –
absolut totul a rămas în urmă. Atacurile au continuat și în zilele următoare.
Romilor li s-a refuzat accesul nu numai în sat, ci și la biserica ortodoxă și
la cimitir.
Nu a fost vorba despre un singur incident violent, ci
despre o succesiune de acte care au produs expulzarea efectivă a
comunității rome din localitate.
CE A GĂSIT
CEDO?
Cererea a fost introdusă la CEDO la 28 august 2000 de 24 de cetățeni români de etnie romă, printre care se afla și Emilian Niculae, membru al Forumului Asociaţiilor Rome din România (FARR), activist politic cu o vechime semnificativă pentru drepturile romilor în România şi actual preşedinte fondator al Partidului Frăţie şi Reformă (PFR) aflat la poziţia nr. 308 în Registrul partidelor politice.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a găsit că în
aprilie 1991 (prim ministru era Petre Roman, urmat de Teodor Stolojan),
victimele rome au depus plângere penală la Parchetul de pe lângă Tribunalul
Giurgiu și s-au constituit părți civile, cerând despăgubiri pentru casele și
bunurile distruse. Procesul penal a început abia la 17 octombrie 1996, adică
după aproximativ cinci ani și jumătate de la atacuri. La 18 mai 1998, au fost
condamnate doar 13 persoane pentru violare de domiciliu și distrugere.
Pedepsele au fost de numai 3–6 luni de închisoare cu suspendare.
În ceea ce privește despăgubirile pentru case, instanța din România s-a bazat pe un raport de expertiză din 1994, a refuzat actualizarea sumelor cu rata inflației, a înjumătățit despăgubirile, invocând circumstanțe atenuante și „provocarea”, nu a acordat despăgubiri pentru bunurile mobile, considerând că existența și distrugerea lor nu fuseseră dovedite. Apelurile victimelor au fost respinse, mai întâi la 4 ianuarie 1999 și apoi definitiv de Curtea de Apel București la 27 mai 1999.
Efectele nu s-au terminat odată cu încetarea incendiilor. CEDO consemnează că reclamanții, inclusiv domnul Emilian Niculae, nu s-au mai întors în Bolintin Deal. Au fost nevoiți să își schimbe adresele de mai multe ori și au ajuns în situația de a nu mai avea documente juridice care să ateste domiciliul lor real. Mai mult, în noile locuinţe improvizate, au suferit raiduri ale poliţiei, care i-au agresat din cauză că nu aveau încă oficializate noile adrese de locuit. Unii dintre ei au fost contactați ulterior de primarul din Bolintin Deal, care le-a oferit să le cumpere terenurile, la preţuri derizorii. În condiții de nevoie financiară disperată, aflaţi pe drumuri efectiv, unele victime au acceptat.
Distrugerea proprietății nu a fost singurul prejudiciu, ci atacurile erau concertate împotriva dreptului însuşi la locuire, la viaţă privată şi de familie și posibilității victimelor de a reveni în comunitatea lor. CEDO a reţinut că instanțele române au folosit în mai multe rânduri termenul „țigani” pentru a-i desemna pe reclamanți.
Stire Mediafax 2025: Constantin a solicitat ordine de protectie
CUM „S-A SCOS”
GUVERNUL ROMÂNIEI
CU PROMISIUNI?
În fața Curții Europene a Drepturilor Omului, Guvernul
României nu a încercat să nege ceea ce se întâmplase la Bolintin-Deal.
Dimpotrivă: la 8 decembrie 2008, în timpul guvernului condus de Călin
Popescu-Tăriceanu, România a transmis Curții o declarație unilaterală prin
care a recunoscut explicit încălcarea mai multor drepturi ale victimelor și a
cerut, în același timp, ca dosarul să fie scos de pe rol.
Cauza avea să traverseze, după acel moment, o lungă succesiune de guverne: Emil
Boc, Mihai Răzvan Ungureanu, Victor Ponta, Gabriel Oprea, Dacian Cioloș, Sorin
Grindeanu, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă, Ludovic Orban, Nicolae Ciucă, Florin
Cîțu, Marcel Ciolacu și Ilie Bolojan.
Declarația prin care România a recunoscut încălcările
aparține Guvernului Tăriceanu, în 2008: responsabilitatea pentru ceea ce
s-a întâmplat ulterior cu angajamentele asumate trebuie analizată separat, în
funcție de fiecare perioadă și de documentele privind executarea acestora.
În declarația transmisă Curții, Guvernul României și-a
exprimat regretul pentru distrugerea caselor și bunurilor reclamanților, pentru
condițiile improprii în care aceștia au fost lăsați să trăiască și pentru
dificultățile pe care le-au întâmpinat în exercitarea dreptului la respectarea
domiciliului și a vieții private și familiale. Guvernul a recunoscut, de
asemenea, că la momentul respectiv existau deficiențe în ceea ce privește
remediile disponibile în justiția internă și că unele autorități făcuseră remarci
referitoare la originea romă a victimelor.
Cu alte cuvinte, statul român a acceptat în fața Curții
Europene că ceea ce li se întâmplase reclamanților constituia încălcarea unor
drepturi fundamentale garantate de Convenție.
Guvernul a recunoscut încălcarea articolului 3,
care protejează persoana împotriva tratamentelor inumane sau degradante; a articolului
6, privind dreptul la un proces echitabil; a articolului 8, privind
respectarea vieții private și familiale și a domiciliului; a articolului 13,
privind dreptul la un remediu efectiv; și a articolului 14, care
interzice discriminarea. A recunoscut, de asemenea, încălcarea articolului 1
din Protocolul nr. 1, care protejează dreptul la respectarea proprietății.
Balaca trimite în judecată Partida şi Guvernul
pentru Discriminare
România a oferit reclamanților, ex gratia, suma totală de
565.193,75 euro, precum și încă 5.000 de euro pentru costurile și cheltuielile
reprezentantului lor. Plata urma să se facă în termen de trei luni de la
notificarea hotărârii prin care cauza era scoasă de pe rol, iar Guvernul a
precizat că aceste sume urmau să reprezinte soluționarea definitivă a cauzei,
inclusiv a pretențiilor civile formulate de reclamanți în procedurile interne.
Dar banii nu reprezentau singurul angajament al statului.
Guvernul a promis și măsuri generale menite, cel puțin la nivel
declarativ, să împiedice repetarea unor asemenea situații. A promis
programe educaționale pentru prevenirea și combaterea discriminării romilor în
școlile din Bolintin-Deal, programe de informare publică pentru combaterea
stereotipurilor și prejudecăților în instituțiile publice, programe de educație
juridică pentru membrii comunităților rome, precum și măsuri pentru stimularea
participării romilor la viața economică, socială, educațională, culturală și
politică.
Lista continua cu proiecte de dezvoltare comunitară, programe pentru reabilitarea locuințelor și a mediului, măsuri pentru promovarea toleranței și solidarității sociale și mecanisme pentru identificarea și prevenirea conflictelor susceptibile să genereze violență familială, comunitară sau interetnică. Guvernul s-a angajat, de asemenea, să asigure în viitor investigații adecvate și efective și să adopte politici sociale, economice, educaționale și politice pentru îmbunătățirea condițiilor comunităților rome.
Pe hârtie, promisiunea era, așadar, mult mai ambițioasă decât simpla plată a unor despăgubiri imediate. România se angaja nu doar să compenseze victimele, ci să schimbe condițiile care făcuseră posibilă tragedia: discriminarea, prejudecățile, precaritatea locuirii, lipsa accesului efectiv la justiție și marginalizarea socială și politică.
Dar una este ceea ce statul român a promis în fața Curții Europene și alta este ceea ce a făcut ulterior pentru a pune în practică acele promisiuni. În anii care au urmat, politicile statului privind reprezentarea și organizarea comunităților rome au evoluat într-un context dur, totalitarist, în care Partida Romilor Pro-Europa a ajuns să ocupe o poziție politică forţată, nedemocratică, privilegiată în raport cu statul, în timp ce numeroase organizații neguvernamentale rome înscrise după anul 1992 și, mai recent, formațiuni politice conduse de romi au întâmpinat dificultăți grave, până astăzi inclusiv, în dezvoltarea lor naturală și în accesarea resurselor publice.
Dacă această evoluție este pusă în oglindă cu angajamentele asumate în cauza Tănase, apare o întrebare legitimă și extrem de importantă: a construit statul român mecanismele promise atunci, care să favorizeze participarea plurală și autonomă a romilor la viața publică (art. 10-11 CEDO) sau a ajuns să concentreze reprezentarea, resursele publice și influența în jurul unui singur actor politic dictatorial, neales democratic de romi, care a devenit extrem de agresiv de vreo cinci ani de zile prin trimiterea activiştilor romi în judecată in mod abuziv, de tip SLAPP (de intimidare) şi hărţuindu-l în acest fel inclusiv pe Emilian Niculae?
Alte atacuri nedemocratice ale Partidei Romilor împotriva opoziţiei
Cazul Zitei Moldovan
(Dosarul nr. 13540/3/2025)
Hotărârea Tănase din 2009, luată atât singură, cât şi împreună cu alte cauze similare, arată că România a încălcat ulterior aceste angajamente/ promisiuni. Cauza Tănase ne oferă un reper extraordinar de important: știm exact ce a promis statul român în fața Curții Europene. Iar pentru a înțelege dacă acele promisiuni au fost respectate, trebuie să urmărim ce s-a întâmplat după închiderea dosarului.
Paun si Judecata Cutumiara Falsificata
Cauza CEDO Rezmiveş şi alţii v. Romania (2017)
CUM A SOLUȚIONAT, PÂNĂ LA URMĂ, CEDO?
În temeiul articolului 37 din Convenție, CEDO poate
scoate o cauză de pe rol atunci când consideră că, din anumite motive, nu mai
este justificată continuarea examinării acesteia. Acest lucru se poate întâmpla
inclusiv în urma unei declarații unilaterale a guvernului (un fel de acord de
recunoaştere a vinovăţiei), chiar dacă reclamanții doresc continuarea
procedurii.
Exact aceasta a fost situația în cauza Tănase și Alții c.României. Curtea a analizat declarația Guvernului României și a comparat-o cu propria jurisprudență în cauze similare. CEDO a subliniat că încălcările reclamate erau de o natură „foarte gravă și sensibilă”. Cu toate acestea, Curtea a constatat că probleme similare fuseseră deja analizate în cauza Moldovan împotriva României (nos. 41138/98 and 64320/01, 5 July 2005) și că declarații unilaterale ale Guvernului fuseseră acceptate și în cauzele Kalanyos (no. 57884/00, 26 April 2007) și Gergely (no. 57885/00).
Prin urmare, pentru Curte, cazul Tănase nu apărea ca o
problemă juridică nouă. Existau deja precedente în care fusese analizată
situația comunităților rome din România și fusese stabilită direcția în care
trebuiau îndreptate problemele sistemice. În plus, Guvernul României recunoscuse
explicit încălcările și își asumase atât măsuri individuale pentru reclamanți,
cât și măsuri generale destinate îmbunătățirii situației comunităților rome.
Curtea a remarcat că măsurile propuse erau similare celor
asumate în cauzele Moldovan, Kalanyos și Gergely și că punerea lor în aplicare
în acele cauze începuse deja sub supravegherea Comitetului de Miniștri al
Consiliului Europei. În aceste condiții, CEDO a considerat că pachetul oferit
de Guvern — recunoașterea încălcărilor, despăgubirile individuale și măsurile
generale, reprezenta o reparație suficientă pentru a nu mai fi necesară
continuarea examinării cauzei.
CEDO nu a pronunțat în cauza Tănase o hotărâre de fond prin care să constate ea însăși, după o analiză completă, fiecare încălcare reclamată. Încălcările au fost recunoscute de Guvern în declarația sa unilaterală (recunoaşterea vinovăţiei), iar Curtea a considerat că această recunoaștere, împreună cu măsurile și despăgubirile asumate, ofereau o bază suficientă pentru scoaterea cauzei de pe rol, la vremea respectivă.
CE S-A ÎNTÂMPLAT CU PROPRIETĂŢILE VICTIMELOR?
Reclamanții au
susținut că, atât timp cât drepturile lor asupra proprietăților nu erau efectiv
reparate, revenirea lor în Bolintin-Deal rămânea practic imposibilă. Pentru ei,
problema proprietății nu era una separată de problema vieții lor: fără o locuință
și fără posibilitatea de a reveni în comunitate, nici celelalte măsuri sociale
promise de stat nu puteau produce efectul dorit.
Curtea nu a acceptat însă această parte a argumentației
ca motiv pentru continuarea cauzei, mai ales din motiv că unii din ei cedaseră
presiunilor (ofertelor) şi vânduseră terenurile. Curtea a arătat că nu exista
în dosar nimic care să indice că autoritățile împiedicau întoarcerea
reclamanților în sat. Acest punct trebuie înțeles că CEDO nu a spus că
proprietățile victimelor fuseseră restituite și nici că problema proprietății
fusese reparată în mod ideal. A spus doar că, pe baza materialului aflat în
fața sa, lipsind probele, nu putea identifica o acțiune a autorităților prin
care reclamanții să fie împiedicați să se întoarcă în sat.
Reclamanții au susținut că autoritățile, inclusiv prin
Agenția Națională pentru Romi, exercitaseră presiuni asupra lor pentru a
accepta soluționarea propusă și că aceste presiuni le afectaseră și mai mult
demnitatea.
În perioada în care cauza Tănase și alții v. România
era pe rolul CEDO și mai ales la 8 decembrie 2008, când Guvernul Tăriceanu a
transmis declarația unilaterală la CEDO, Gruia Bumbu era șeful ANR – instituţie prin care
statul român gestiona “politica pentru romi”. În 3 februarie 2009, după schimbarea guvernului, Emil Boc
l-a numit pe Robert Laurențiu Iapornicu președinte
al ANR, în locul lui Bumbu. Iapornicu
a rămas în funcție cel puțin până în 2009, urmat apoi de Ilie Dincă (2009-2013),
Daniel Vasile (2013-2016), Ionelia Claudia Grosu (2016-2017), Daniel Rădulescu
(2017-2021), Iulian-Costel Paraschiv (2021-2026).
Curtea a interpretat eforturile autorităților de soluționare a situației ca indicând implicarea Agenției pentru Romi în proiectele destinate comunităților rome. În final, Curtea a ajuns la concluzia că recunoașterea făcută de Guvern, despăgubirile oferite, măsurile individuale și generale asumate și existența unei jurisprudențe deja clare în materie făceau inutilă continuarea examinării. Astfel s-a încheiat, la Strasbourg, cauza în care Emilian Niculae și ceilalți 23 de reclamanți ceruseră dreptate după distrugerea caselor lor, pierderea bunurilor, alungarea din comunitate și anii de litigii interne.
De aici începe însă o altă poveste: povestea executării acestor angajamente. Ce a făcut România efectiv după 2009? Ce măsuri au fost raportate Comitetului de Miniștri? Ce instituții au primit responsabilitatea de a le pune în aplicare? Au ajuns programele promise la comunitățile rome? Și, mai ales, au fost create condițiile pentru o participare reală și pluralistă a romilor la viața publică sau s-a consolidat, dimpotrivă, dependența reprezentării romilor de un singur actor politic?
Pentru a răspunde acestor întrebări trebuie să ieșim din
textul hotărârii Tănase și să urmărim documentele de executare a cauzei. Iar
aici, povestea lui Emilian Niculae capătă o dimensiune mult mai largă decât
dosarul care a ajuns la Strasbourg.
Emilian Niculae a devenit fondator al unui partid
politic, iatr candidatura sa este şi în ziua de astăzi împiedicată de stat,
spre exemplu, prin refuzul de a executa o altă hotărâre definitivă a CEDO, în
Cauza Cegolea c. României.
Mai mult, Emilian (şi nici alt candidat) nu doar că nu are nici azi permisiunea statului să candideze democratic pentru a deveni deputat în Grupul Minorităţilor din Parlamentul României, ci nici în condiţiile în care acesta a fost candidat pe listele unui partid clasic, în anul 2024, nu a fost lăsat să candideze în condiţii normale, ci a fost permanent atacat (atât el cât şi alţi candidaţi romi) de membri şi angajaţi ai Partidei Romilor, şi chiar de insuşi Paun, în perioada 2023-2024 şi pană în ziua de astăzi prin procese SLAPP (de intimidare).
Emilian Niculae este, de mai mulţi ani de zile, ţinta atacurilor de proces civil pe temeiuri false, mincinoase, cu scopul intimidării din partea lui Nicolae Păun şi a Partidei Romilor (co-reclamanţi oficiali), în dosarele civile nr. 43255/3/2024, nr. 43255/3/2024 (660/2025) şi nr. 39392/3/2024.
Prin Hotarârea 274/2025 din 27.02.2025, Tribunalul Bucureşti respingea cererea reclamanţilor Păun şi Partida contra lui Emilian Niculae drept „Inadmisibilă”. Dar Păun si Partida continuă abuzurile.
Prin Hotarârea nr. 413/2025 din 13.05.2025, Curtea de Apel Bucureşti de asemenea respingea
cererea de apel a reclamanţilor Păun şi Partida drept “Nefondat, Soluţie definitivă”.
Prin Hotărârea nr. 909/2026 din 18.06.2026, din nou, în
alt dosar abuziv iniţiat de Păun şi Partida, Tribunalul Bucureşti „Respinge acţiunea,
ca neîntemeiată”. Dar reclamanţii nu se lasă, ci continuă hărţuirea victimelor
în civil, profitând de tergiversarea mai multor dosare penale pe
numele lor.
1. Efectul Deciziilor
Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, al modificării art. 155
alin. (1) Cod penal prin OUG nr. 71/2022, precum și al jurisprudenței Curții de
Justiție a Uniunii Europene și a Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare
la prescripția răspunderii penale în cauzele privind fraude care afectează
interesele financiare ale Uniunii Europene raportat la dispoziţiile art. 3,
14, 6, 17, 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind cele peste
6000 de persoane afectate în cauza clasată, cetăţeni români provenind din medii
puternic defavorizate.
2. Hotărârea nr. 169/2025 din 4 februarie 2025, pronunțată în dosarul nr. 817/299/2023
(2746/2024), în care Curtea de Apel București a reținut că soluția corectă
ar fi fost schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de deturnare de
fonduri în infracțiunea de delapidare, iar nu clasarea cauzei: p.7: “(...)
soluţia corectă ar fi fost schimbarea încadrării juridice, din infracţiunea de
deturnare de fonduri în infracţiunea de delapidare, iar nu clasarea (în acelaşi
sens, a se vedea ###### întâlnirii procurorilor şefi de secţie din cadrul
Parchetului de pe lângă Înalta ##### de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei
Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism şi Parchetelor de pe lângă Curţile de
Apel, Bucureşti, 9-10 martie 2020, pag.17”
3. Hotărârea
CJUE (Marea Cameră) din 24 iulie 2023, cauza C-107/23 PPU, Lin, în care Curtea
a analizat efectele Deciziilor CCR nr. 297/2018 și nr. 358/2022 în raport cu
obligațiile care decurg din dreptul Uniunii în materia combaterii fraudelor
care afectează interesele financiare ale Uniunii.
Vezi si
No comments:
Post a Comment