Petitie publica: stop adeverintei de etnie

România și paradoxul identității etnice „certificate”: când birocrația decide cine ești

În România, există o discrepanță tot mai greu de ignorat între scopul declarat al politicilor de incluziune și modul în care acestea sunt puse în practică. Un exemplu relevant este mecanismul de stat actual prin care elevii și studenții care doresc să acceseze locurile „speciale” rezervate romilor trebuie să prezinte o adeverință de apartenență etnică emisă de organizații sau alte entități private.

Problema de fond nu este existența acestor măsuri de sprijin. Aceasta este legitimă și necesară într-un stat care își asumă corectarea inegalităților istorice. Problema este modul în care statul a ales să „verifice” identitatea etnică: printr-un document emis de terți, în afara oricărui cadru unitar de operare, verificare/ audit şi reglementare în caz de fraude. În practică, identitatea devine condiționată de o aprobare externă, pe criterii incerte.

Această abordare schimbă subtil, dar profund, natura lucrurilor. Apartenența etnică nu este un statut administrativ – precum cetăţenia - și nici un certificat care poate fi validat sau invalidat, cu termen de expirare sau o taxă consulară.Uneori, se mai aude că s-ar aplica nişte taxe neoficiale („de jmeker”) dar aceea este o altă poveste, neinteresantă pentru urechile surde ale „statului de drept”, cel puţin în ultimele două decenii. Etnia este un element mult mai profund decât cetăţenia, este un element de identitate personală, de origine familială, de moştenire, de memorie culturală și de autoidentificare. În momentul în care statul introduce un filtru extern pentru recunoașterea ei în contextul accesului la un drept public, apare o problemă de principiu: identitatea este tratată ca un dosar, nu ca un drept fundamental.

Mecanismul actual ridică întrebări serioase legate de coerența administrativă și transparență. În prezent nu există un standard unic, public și verificabil care să explice în mod clar cum sunt emise aceste adeverințe și pe baza căror criterii sunt validați beneficiarii. Practic, un element esențial pentru accesul la un beneficiu public este lăsat într-o zonă de reglementare neuniformă și greu de urmărit la nivel național. Dincolo de aspectul procedural, lipsește și o dimensiune importantă a oricărei politici publice: evaluarea. În mod firesc, orice măsură finanțată din bani publici ridică întrebări legitime privind eficiența și rezultatele sale pe termen lung: de la parcursul educațional al beneficiarilor până la integrarea lor profesională. În absența unor indicatori clari, public accesibili, devine dificil de înțeles cum este evaluat impactul real al acestui mecanism și în ce măsură el își atinge obiectivele declarate. În lipsa unor criterii unitare și a unor mecanisme transparente de verificare și evaluare, riscul nu este neapărat unul de intenție greșită, ci de percepție instituțională. Apar inevitabil suspiciuni de arbitrar, tratament neuniform și lipsă de predictibilitate într-un domeniu care ar trebui să fie strict reglementat și ușor de verificat.

În esență, statul a ales un drum complicat pentru o problemă simplă, care are deja un instrument juridic clar în dreptul român: declarația pe propria răspundere. În aproape toate domeniile administrative sensibile, statul pornește de la premisa că cetățeanul declară adevărul, iar eventualele abuzuri sunt sancționate ulterior prin legea penală, inclusiv prin infracțiunea de fals privind identitatea (art. 327 CP raportat la art. 175 alin.b CP). Cu alte cuvinte, există deja un mecanism de control și descurajare a falsului privind identitatea persoanei care, fără a fi nevoie de intermediari care să „certifice” identitatea etnică a unei persoane care, cu titlu temporar, exercită o funcție publică privilegiată, finanţată din fonduri publice.

Descarcă Memoriul
privind necesitatea reanalizării constituționalității mecanismului de atestare a apartenenței etnice pentru accesul la locurile rezervate elevilor și studenților romi

Vezi si Constitutia
(unde nu este clar daca ai drepturi, mergi la art.20)

Vezi si
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Consiliul Europei arată explicit că principiul liberei autoidentificări este piatra de temelie a drepturilor minorităților, iar persoana are dreptul să decidă ea însăși dacă dorește să fie identificată ca aparținând unei minorități și cărei minorități aparține. Articolul 3 alin. (1) din Convenţia-cadru a Consiliului Europei (1995) pentru protecţia minorităţilor naţionale precizează clar: „Orice persoană aparținând unei minorități naționale are dreptul de a alege în mod liber să fie tratată sau să nu fie tratată ca atare și niciun dezavantaj nu poate rezulta din această alegere...” (Every person belonging to a national minority shall have the right freely to choose to be treated or not to be treated as such and no disadvantage shall result from this choice or from the exercise of the rights which are connected to that choice.)

Vezi si articolul
Etnie v.Apartenenţă Etnică

Din această perspectivă, întrebarea devine inevitabil simplă: de ce este necesară o validare externă a identității etnice, dacă statul oricum se bazează pe declarația cetățeanului și are deja instrumente legale pentru a sancționa minciuna? Introducerea unui filtru suplimentar nu pare să aducă siguranță juridică în plus, dar adaugă opacitate și o formă de delegare forţată către entități private a unui rol cu efect indirect asupra accesului la un beneficiu public.

Propunerea de reformă care rezultă din această analiză este una de eficientizare şi transparentizare. Eliminarea adeverințelor emise de terți și înlocuirea lor cu declarația pe propria răspundere ar alinia acest domeniu la logica deja existentă în dreptul administrativ românşi dreptul european şi internaţional din sfera drepturilor omului. Statul ar păstra controlul prin sancțiuni, dar ar elimina intermedierea ilogică a unei validări externe a identității.

În centrul acestei discuții se află principiul de bază al autoidentificării, în raport cu un mecanism de stat prea agresiv şi fără utilitate demonstrată. Mecanismul actual al adeverinţelor de etnie reprezintă o restrângere de drepturi care nu este necesară unui stat democratic, din niciun punct de vedere.

Vezi si
DECLARAȚIA DE AUTO-IDENTIFICARE A HÂDÂRILOR

Vezi si
DECLARAȚIA DE LA RÂNCA
DE AUTO-IDENTIFICARE A RUDARILOR

În final, întrebarea nu este tehnică, ci de principiu: într-un stat modern, identitatea etnică nativă (rasială şi culturală) trebuie aprobată de cineva sau trebuie asumată de persoană, sub responsabilitatea legii? Răspunsul pe care îl dă actualul sistem este unul complicat, dar alternativa este simplă: persoana declară pe propria răspundere, statul sancționează falsul, riscul conflictelor de interese (electorale) şi al şpăgilor se diminuează, iar birocrația de stat nu mai joacă rolul de intermediar sau comerciant ambulant al identității etnice naturale, de origine divină. Statul poate să modifice cetăţenia, deoarece îi aparţine, însă niciodată nu poate modifica sau condiţiona etnia care este nativă, de origine divină şi cu mult anterioară apariţiei statului.

Descarcă Petiția
privind înlocuirea adeverinţei de etnie cu declaraţia pe proprie răspundere

Scrie „Semnez + Numele Tău” în secţiunea de comentarii, dacă ești de acord cu această petiţie importantă pentru adevărul etnic şi viitorul copiilor!