Este stilul de viaţă nomad un drept fundamental sau o
infracţiune?
În cauza CEDO Hirtu și alți romi contra Franței (2020), Curtea a decis că locuințele informale sau aşa-zis „ilegale” precum corturile, rulotele sau orice fel de tabere neautorizate unde persoanele locuiesc o perioadă de timp, intră sub incidența conceptului de „domiciliu” (Art 8 din Convenţie).
Curtea a reţinut că evacuarea persoanelor vulnerabile
fără nicio ofertă alternativă de cazare sau soluție de relocare constituie o
ingerință disproporționată în drepturile garantate la viaţă privată şi de familie. Faptul că instanțele
naționale franceze au evaluat proporționalitatea măsurii de evacuare numai după ce
evacuarea a avut deja loc a privat reclamanții de garanții procedurale
esențiale.
Detalii din
Dosarul Hirtu contra Franței la Curtea Europeană a Drepturilor Omului
În Hotărâre sunt 5 reclamanți principali (în două
aplicații conexe), iar Curtea a acordat despăgubiri separat pe grupuri de reclamanți, câte 7000 de
euro fiecărui reclamant rom individual şi 7000 de euro unui cuplu dintre
reclamanți (în solidar), pentru recuperarea parţială a daunelor morale.
Curtea a reținut că reclamanții, cetățeni români de etnie
romă, au fost obligați să părăsească un amplasament improvizat în care
locuiseră în mod „ilegal” timp de șase luni, în Franţa. Aceștia au contestat
fără succes evacuarea dispusă împotriva lor de statul francez. CEDO a stabilit că noțiunea de
„domiciliu” în sensul Articolului 8 din Convenţie nu se limitează la spațiile
ocupate în mod „legal” sau stabilite în conformitate cu dreptul intern al
vreunui stat. Ci noţiunea de domiciliu reprezintă un concept autonom, care
nu depinde de calificarea din dreptul național.
În majoritatea statelor, un anumit spațiu constituie sau
nu „domiciliu” protejat de Articolul 8 în funcţie de împrejurările de fapt, în
special de existența unor legături suficiente și continue cu acel loc. În speța
noastră, reclamanții romi locuiseră în tabără doar șase luni la momentul
evacuării forţate. În consecință, ei nu puteau invoca protecția dreptului la
respectarea domiciliului, în lipsa unei legături suficiente și continue cu
locul respectiv.
Dar cu toate acestea, Curtea a constatat că a existat o
ingerință în dreptul reclamanților la respectarea vieții private și de
familie. Această ingerință era prevăzută de lege și urmărea scopuri
legitime, respectiv protejarea sănătății și a siguranței publice, precum și
protejarea drepturilor și libertăților altora.
În ceea ce privește măsura evacuării, aceasta nu s-a
întemeiat pe o hotărâre judecătorească, ci pe procedura notificării formale
prevăzute de secțiunea 9 a Legii franceze din 5 iulie 2000. Această procedură a
avut mai multe consecințe.
În primul rând, având în vedere intervalul foarte scurt
dintre emiterea ordinului prefectului (29 martie), comunicarea acestuia (2
aprilie) și evacuarea efectivă (12 aprilie), nu au fost puse în aplicare
măsurile recomandate de circulara interministerială din 2012 privind intervențiile
înainte și în timpul operațiunilor de evacuare a așezărilor ilegale
(evaluarea situației persoanelor vizate, sprijin pentru școlarizare, asistență
medicală și locuire). Deși Guvernul francez a susținut că nu exista obligația
de a asigura relocarea reclamanților întrucât aceștia dețineau rulote,
reclamanții au arătat că majoritatea rulotelor lor au fost confiscate. În plus,
măsurile din circulară erau aplicabile indiferent de existența rulotelor. Prin urmare,
nu s-a ținut cont de consecințele evacuării și de situația particulară a
reclamanților.
În al doilea rând, întrucât s-a aplicat procedura
notificării formale, calea de atac prevăzută de dreptul intern francez a
intervenit după adoptarea deciziei de către autoritățile administrative, în
timp ce în alte situații instanțele analizează proporționalitatea măsurii
înainte de a se pronunța. Niciuna dintre căile de atac utilizate de
reclamanți, declarate inadmisibile, nu le-a permis ulterior să își prezinte
argumentele în fața unei instanțe. Prima instanță care a examinat
proporționalitatea ingerinței a fost Curtea administrativă de apel, la 18 luni
după evacuare. Totuși, CEDO a subliniat că apartenența reclamanților la un
grup social defavorizat și nevoile lor speciale trebuiau avute în vedere în
cadrul analizei proporționalității, atât în etapa deciziei de evacuare, cât
și în ceea ce privește momentul, modalitatea și, dacă era posibil, asigurarea
unei locuințe alternative.
În plus, ca parte a garanțiilor procedurale ale Articolului
8, orice persoană afectată de o ingerință trebuie să aibă posibilitatea de a
obține controlul proporționalității măsurii de către o instanță independentă.
Judecătorii CEDO au votat în unanimitate că Franţa a încălcat Articolul 8 din Convenţie. Curtea a constatat, de asemenea, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a Articolului 3 sub aspect material, întrucât nu s-a dovedit că reclamanții ar fi fost evacuați în mod forțat, iar autoritățile franceze nu au rămas indiferente față de condițiile lor de viață după evacuare. Curtea a mai constatat în unanimitate o încălcare a articolului 13, întrucât nici calea de atac cu efect suspensiv privind evacuările, nici procedura urgentă de protecție a unei libertăți fundamentale – deși aparent eficiente – nu au permis reclamanților romi să obțină, în primă instanță, un remediu efectiv cu prin controlul unui judecător asupra argumentelor întemeiate pe articolele 3 (tratamente crude, degradante şi inumane) și 8 (dreptul la domiciliu, viaţă privată şi de familie).
Alte cauze reprezentative pentru romii nomazi: Wintersteinşi alţii v. Franţa, Yordanova şi alţii v. Bulgaria
Evacuarilor Fortate la Ploiesti
No comments:
Post a Comment